Monthly Archives: iunie 2016

Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng

Everything I Never Told YouEverything I Never Told You, de Celeste Ng (pronunțat „ing”), Penguin Press, 2014

Am citit cartea în weekendul trecut, dar n-am avut deloc timp să povestesc aici despre ea și, cum zilele următoare se anunță și mai aglomerate, mi-am zis că ar trebui să notez aici măcar câteva impresii, ca să nu le uit de tot.

Fiind într-o pseudo-mini-vacanță la munte, aveam chef să citesc ceva relaxant/cu acțiune și suspans, așa că am ales ce credeam eu că e un roman polițist despre dispariția și moartea unei adolescente. În realitate, s-a dovedit că acest plan este unul secundar, pentru că romanul scriitoarei americane de origine chineză aduce în prim plan teme precum căsătoriile inter-rasiale, (in)adaptarea la societate, egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, relațiile dintre părinți și copii, precum și cele dintre frați, lipsa de comunicare, singurătatea etc.

Dacă unele dintre aceste concepte vi se par cumva învechite (deși nu cred că societatea umană, în general, a evoluat așa de mult în aceste privințe), țineți cont că acțiunea se întâmplă într-un orășel din America anilor 1960-1970. Familia Lee este formată din tată – născut în America, dar de origine chineză, mamă – americancă get-beget, albă, și trei copii cu trăsături amestecate (Lydia, fata despre care ni se spune încă de la prima frază a romanului că e moartă, are păr negru, drept, ca al tatălui, dar ochi mari albaștri, ca ai mamei).

Dispariția într-o primă fază a Lydiei, preferata familiei, și apoi vestea morții ei aruncă întreaga familie într-o vâltoare din care va ieși transformată. Membrii rămași sunt forțați să sondeze adânc înăuntrul lor, să-și reconsidere relațiile și, mai presus de orice, să înceapă să comunice cu adevărat. În paralel, vedem filmul fiecăruia: tatăl, James, conștient de faptul că e diferit, încearcă în permanență să se integreze, să treacă neobservat, să fie sociabil și, inconștient, își transferă temerile, stângăcia și singurătatea și copiilor săi; mama, Marilyn, obligată de apariția primei sarcini să-și întrerupă studiile și să renunțe la cariera visată în medicină, ajunge să ducă exact viața plicticoasă de casnică la care o îndemna mama ei și, dezgustată și frustrată, își transferă ambițiile și dorințele asupra Lydiei, ignorându-și ceilalți doi copii; Nath, fiul cel mare, aflat în permanență în umbra surorii lui, își găsește singur drumul și este acceptat la Harvard, păstrând însă o complicitate nerostită cu sora lui; Lydia, din teama de a nu-și mai pierde mama încă o dată, ca în copilărie, când aceasta îi părăsise pentru scurt timp ca să-și reia studiile, acceptă un soi de șantaj sentimental și îmbrățișează toate visurile și ambițiile mamei pentru ea, deși nu este nici dotată, nici interesată; Hannah, mezina, cea mai uitată și neglijată dintre toți, ascunsă pe sub mese și în colțurile casei, este în același timp și cea mai sensibilă și receptivă la oamenii din jurul ei și, într-un final, chiar acționează ca un liant între aceștia.

Romanul poate fi văzut ca un exemplu de „bad parenting”, deși, pe parcurs, fiecare își înțelege și recunoaște vina în evenimentele și stările care au dus la dispariția Lydiei, ceea ce îi și ajută să se împace cu ei înșiși și unii cu alții. Chiar dacă nu lipsesc stereotipurile (cum ar fi aventura profesorului de facultate cu asistenta lui mult mai tânără (și de aceeași origine)), mi-au plăcut și construcția romanului, și stilul autoarei, și faptul că personajele sunt foarte bine individualizate, și, mai ales, subiectele aduse în discuție. Mi-au plăcut și personajul lui Jack, vecinul ciudat, prieten al Lydiei, revelația adevărului despre moartea Lydiei și felul în care, cu un singur cuvânt, scriitoarea a spus o întreagă poveste în epilogul romanului (nu vreau să dau spoilere, dar să știți că fac aluzie la umflătura de pe nasul lui Jack).

Tot ce nu ti-am spusCartea a câștigat mai multe premii și a apărut și în limba română cu titlul Tot ce nu ți-am spus, la Editura Litera, traducere de Adriana Bădescu (a trebuit să caut numele traducătoarei pe Google, pentru că pe site-ul editurii nu apar și numele traducătorilor, de unde trag concluzia că toți autorii publicați de Litera au scris direct în română; o „scăpare” pe care sper că editura o va corecta cât de curând).

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan

Olguța și un bunic de milioaneOlguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, ilustrații de József Vass, Editura Arthur, 2016

Vă povesteam nu demult că printre cărțile cumpărate de la Bookfest s-a numărat și una pentru copii, de care tot auzisem pe Facebook și pe care eram foarte curioasă s-o citesc. Între timp, aceasta a devenit una dintre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014, ceea ce înseamnă că a fost publicată chiar de Editura Arthur. Pe mine m-a atras și coperta, recunosc, e suficient de zglobie și de intrigantă, cum e, de altfel, toată cartea.

Autorul e traducător literar, la rândul lui, și mi-era cunoscut datorită blogului său, Bicicleta galbenă, pe care îl mai citeam din când în când. Cum lumea traducătorilor e destul de mică, am descoperit că avem prieteni comuni și că e și o poveste cu o tiză pe undeva (asta e pentru cunoscători).

Prin urmare, am purces la lectură și am descoperit o minunăție de carte (pentru copii mai măricei, așa), pe care aproape că am citit-o pe nerăsuflate. Olguța e o puștoaică de doisprezece ani, cam zăpăcită și încăpățânată, care se trezește amestecată peste noapte într-o poveste cu o mătușă pe care nu o cunoaște, un bunic foarte bogat și cu aer de mafiot, un prieten nou și niște oameni răi pe urmele lor, câteva secrete de familie bine ascunse și multe aventuri demne de un film. Pe mine cartea m-a cucerit imediat cu umorul, naturalețea, modernitatea și dinamismul poveștii și personajelor, iar ilustrațiile completează și personalizează experiența lecturii.

Alături de Hendrik de Mol și Planeta de Aur, de K.J. Mecklenfeld, despre care v-am povestit cu altă ocazie, Olguța și un bunic de milioane este încă una dintre cărțile pentru copii moderne preferate de mine și puse la loc de cinste în bibliotecă. Așadar, eu îndemn pe oricine e, are sau se crede copil să o citească și să o recomande mai departe și altora.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr

All the Light We Cannot SeeAll the Light We Cannot See, de Anthony Doerr, apărută și în română cu titlul Toată lumina pe care nu o putem vedea, la Editura Humanitas, în 2016, traducere de Iulia Gorzo. Romanul câștigător al prestigiosului premiu Pulitzer în 2015 abordează subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial, „văzut” din perspectiva a doi copii.

Marie-Laure e o franțuzoaică rămasă fără vedere de mică, pe care tatăl ei o învață să citească Jules Verne în Braille și să recunoască obiectele, clădirile și străzile cu ajutorul unor machete ingenioase din lemn. La vârsta de doisprezece ani, Marie-Laure este obligată să fugă din Paris împreună cu tatăl ei,  în încercarea de a se salva din calea nemților invadatori. Tatăl, angajat al Muzeului de Istorie Naturală din Paris, este însărcinat de acesta să ascundă o piatră prețioasă (sau poate numai o copie reușită a acesteia, trebuie să citiți cartea ca să aflați), despre care se spune că este purtătoarea unui blestem. Cei doi ajung în Saint-Malo, frumosul oraș-citadelă din nord-vestul Franței (pe care l-am revizitat și eu în minte, cu ajutorul descrierilor din roman), unde sunt adăpostiți de un unchi și de buna și curajoasă doamnă Manec, care se va implica în mișcarea de rezistență. Pe urmele lor, ajunge și un neamț obsedat de diamant, în stare să ucidă pentru el. Așadar, avem și o poveste emoționantă, și suspans.

Werner este un băiat neamț rămas fără părinți, crescut împreună cu sora lui la un orfelinat, fascinat de tehnică și radiouri, ajuns în rândurile copiilor îndoctrinați și înregimentați în armata lui Hitler. Odată admis la academia militară, el descoperă că până și copiii pot deveni foarte cruzi și violenți, iar o victimă a acestora și, indirect, a sistemului nazist este chiar prietenul lui, Frederick. (Aici, parcursul celor doi –  un orfan sărac care se împrietenește cu un soi de geek bogat, cu un destin trist – mi-a amintit de Sticletele, de Donna Tartt. Aceasta se adaugă la cealaltă referință literară care mi-a venit în minte citind romanul de față, și anume Hoțul de cărți, de Markus Zusak, despre o fetiță nemțoaică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.) Werner oscilează între dorința lui de a studia și rigorile impuse de sistem, între dorul și dragostea de sora lui și amenințarea muncii în subteran, care i-a lăsat fără tată, între dorința de a reuși și fidelitatea față de prietenul lui. Un suflet destul de chinuit, care își află lumina de la capătul tunelului abia spre sfârșit, dar prea târziu.

Pe parcursul romanului, perspectivele celor doi alternează, la fel și planurile temporale, astfel că ne aflăm într-un du-te-vino permanent de întâmplări, locuri, momente, gânduri și emoții. Drumurile și poveștile celor doi copii/adolescenți se intersectează pentru foarte puțin timp, iar finalul aduce în prim plan urmările războiului pentru protagoniști, dar și – prin extensie – pentru cele două popoare, după câțiva ani, cu concluziile evidente. Este o carte despre solidaritate și prietenie, curaj și frică, familie și străini, cunoaștere prin știință și intuiție, război, violență, moarte, dar și despre speranță și reconcilierea cu trecutul; este o carte cu imagini vizuale și olfactive puternice, cu multe metafore și un stil atent, căutat, cizelat; și, nu în ultimul rând, este o carte frumoasă, emoționantă, dar care pe mine m-a pierdut un pic în a doua jumătate, unde mi s-a părut că trenează inutil până să se precipite lucrurile spre final, motiv pentru care am ezitat între trei și patru steluțe pe Goodreads. Mi-au plăcut în mod deosebit personajele unchiului, al surorii lui Werner, Jutta, și al doamnei Manec, chiar dacă secundare. La fel, mi-a plăcut grija pentru detalii și pentru stil.

Cam aici se încheie această mică recenzie și, ca de obicei, vă las doar cu un citat, ales aleatoriu, deși poate sunt altele mult mai sugestive:

The city, thinks Marie-Laure, is slowly being remade into the model upstairs. Streets sucked empty one by one. Each time she steps outside, she becomes aware of all the windows above her. The quiet is fretful, unnatural. It’s what a mouse must feel, she thinks, as it steps from its hole into the open blades of a meadow, never knowing what shadow might come cruising.

7 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Cărți necitite

De la un târg la altul, de la o promoție la alta, de la câte o apariție dorită la următoarea, tot adun cărți și, cum viteza mea de lectură nu e proporțională cu viteza acumulării lor, undeva dă cu virgulă. Mai exact, uit de cărți cumpărate mai demult și mă arunc în cine știe ce-mi atrage atenția în prezent. Când îmi ziceau alții că ei își programează lecturile, ridicam din umeri și din sprâncene, zicând că eu sunt spontană. Bine, bine, spontaneitatea e bună, dar ce mă fac cu restanțele din ce în ce mai numeroase?

M-am apucat să fac un inventar oarecare, lăsând deoparte cărțile în format electronic și pe cele luate cu împrumut, și m-am cam speriat. S-au adunat teancuri de volume cumpărate, primite, câștigate, dar toate încă necitite. Ficțiune și non-ficțiune, pentru oameni mari și pentru copii, mai vechi și mai noi, în română sau în engleză, mai subțiri și mai groase, romane și povestiri, de toate pentru toți.

Necitite 2

Ca să nu se pună iar praful pe ele, o să le găsesc un loc undeva la vedere și la îndemână, ca să le atac treptat, până când măcar s-or înjumătăți cele două „turnuri”. Sigur, asta presupune nici să nu mai adaug la ele, ceea ce înseamnă nici să nu mai cumpăr nimic în viitorul apropiat. Sau îndepărtat. Sau să mă limitez măcar la una pe lună. Așa vreau. Cred. Sper. Ce spuneam? A, da! Probabil va trebui să dau raportul public din când în când, ca să mă țin de treaba asta. :)) (Fie vorba între noi, slabe șanse să-mi programez eu plăcerile!)

La voi cum e? Aveți teancuri de cărți necitite sau vă țineți de o planificare strictă? Vă stresează restanțele vechi de câțiva ani sau nici nu le băgați în seamă, cu ochii după noutăți? Cumpărați compulsiv sau mai ștergeți din când în când de praf cele câteva volume din bibliotecă?

10 Comments

Filed under Lecturi

Impresii de la Bookfest 2016

Am tras doar o fugă la târg, pentru că am programul cam încărcat zilele astea și era ori așa, ori deloc. Deși nu am plecat cu mâinile goale de acolo, parcă experiența de anul ăsta a fost mai mult una a senzațiilor, a replicilor haioase auzite fără voia mea și a întâmplărilor neașteptate decât a achizițiilor. Să vă zic de ce!

Nu m-am dus cu o listă mentală sau pe hârtie, nu căutam ceva anume, am acționat pur și simplu sub impulsul momentului (lucru care, de cele mai multe ori, ca și în cazul de față, se dovedește periculos pentru portofel). După o tură destul de superficială pe la editurile mai mari, am crezut chiar că, pentru prima dată, o să plec fără să cumpăr ceva. La Humanitas prețuri destul de mari, ca de obicei, la Curtea Veche cam aceleași titluri ca la ultimele târguri, plus/minus câteva noutăți care nu mă interesau direct, la Trei multe coperte colorate și ademenitoare, la Litera câteva cărți foarte interesante (pe unele le aveam deja, pe altele nu), la Rao nu mă opresc din prințip (traducătorii literari știu de ce!), la Nemira multe rafturi cu volume mai vechi și mai noi, printre care și aparițiile proaspetei edituri pentru copii, Nemi, la Art și Arthur mi-a plăcut, multe cărți frumoase pentru copii, dar și câteva volume interesante pentru oameni mari, la Univers titluri multe și bune, la Vellant mi-au sărit în ochi Revista de proză scurtă Iocan și încă vreo două cărți pe care mi-ar fi plăcut să le am.

Oameni nu foarte mulți – avantajul de a merge în timpul săptămânii la o oră când majoritatea lumii muncește; reduceri așa și așa, cele de 25% de la Nemira mi-au rămas în minte, dar la Curtea Veche erau și mai mari, de până la 80% parcă; lansări și discuții oficiale doar două, având în vedere ora timpurie, dar cu siguranță cele mai așteptate vor fi la ore mai accesibile; câteva scene care mi-au smuls un zâmbet:

o fetiță care îmbrățișa o alta spunându-i:

– În sfârșit, cineva care pronunță corect! E „Gheote” nu „Ghiote”!

o tânără care îi spunea prietenei:

– A, uite, Dostoievski, pe care îl citeam eu când eram intelectuală!

o bătrânică cochetă cu o sacoșă de cârpă în mână și o listă luuuungă cu titluri și autori;

o doamnă care îi dădea alteia informații despre Eleganța ariciului, de Muriel Barbery:

– E despre o tipă foarte deșteaptă, care este portăreasă și se împrietenește cu un domn japonez… dar nu pot să-ți zic sfârșitul!

și, cea mai plăcută și neașteptată întâmplare, întâlnirea cu Alexandru Voicescu, „responsabilul de serviciu” al editurii Herg Benet, care m-a impresionat prin calm, politețe, blândețe și chiar un soi de timiditate când s-a oferit să-mi dea și un autograf.

Și pentru că am dat deja un indiciu despre cărțile cumpărate, să vi le și arăt!

IMG_20160602_154259

Primele două volume din Tetralogia napoletană scrisă de autoarea italiană cunoscută drept Elena Ferrante: Prietena mea genială și Povestea noului nume (Editura Trei), despre care am tot auzit de la prietene în ale cititului și bloggeritului, dar și de la traducătoarea lor în limba română, Cerasela Barbone. Le-am cumpărat de acum, dar probabil voi aștepta să apară și următoarele două volume ca să mă bucur de poveste în întregime.

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, cu ilustrații de Jozsef Vass, Editura Arthur. Despre Olguța am auzit pe Facebook mai demult și mă bucur că s-a numărat printre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014. O s-o citesc eu, după care probabil o s-o fac cadou nepoților, alături de teancul care îi așteaptă la vară.

Trei tigri triști, de Guillermo Cabrera Infante, traducere din spaniolă de Dan Munteanu Colan, Editura Curtea Veche. Recunosc că nu știam nimic despre autor sau carte, dar mi-a atras atenția descrierea de pe ultima copertă: „o carte halucinantă, vie, unică în spiritul ei, o poveste ca un montagne russe, fără început și fără sfârșit, un cabaret al limbajului, în care spectacolul deconcertează, incită, exasperează căutătorul de sens” și „cel mai încântător/sexy/amuzant/zgomotos/evocator roman pe care oricine, chiar și un englez, și-ar dori să-l citească”.

În fine, două apariții de la Herg BenetSânge satanic, probabil cel mai cunoscut roman al Cristinei Nemerovschi, și Malad, de Alexandru Voicescu, care a câștigat premiul „Cea mai bună carte de proză” la Gala Tinerilor Scriitori din 2016. Din câte știu, cărțile Cristinei Nemerovschi se adresează adolescenților, ceea ce înseamnă că nu mă mai înscriu în segmentul de vârstă al publicului țintă, dar am vrut să-mi satisfac o curiozitate mai veche și să-mi diversific paleta de lecturi, mai ales din autori români contemporani.

Cam asta a fost experiența mea de la Bookfestul din începutul ăsta de vară, se pare că nu mă mai opresc din goana după cărți, chiar dacă am încă multe volume noi, necitite, în bibliotecă și altele care abia mă așteaptă pe Kindle. Ce să fac? Probabil sufăr de tsundoku. Voi?

6 Comments

Filed under Evenimente