Monthly Archives: martie 2016

Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Prin urmare, nu prea știu cu ce aș putea eu veni în plus sau diferit, dar pot să încerc să scriu în câteva rânduri impresiile mele după lectura cam fragmentată a celor peste 1100 de pagini din versiunea românească.

Mai întâi, pe scurt despre subiect (sau, mă rog, cât de scurt pot să scriu având în vedere lungimea romanului): Theodore Decker este un puști de treisprezece ani care tocmai a fost exmatriculat, așa că trebuie să meargă cu mama la școală, la o întâlnire cu directorul. Relația cu mama (fire artistică, educată, sensibilă) este foarte strânsă, mai ales că tatăl este un alcoolic abuziv. Pe drum spre școală, se opresc la o expoziție de artă, unde mama îi arată tabloul Sticletele al pictorului olandez Carel Fabritius. Tot acolo, Theo este atras de o fată roșcată care vizitează expoziția împreună cu un domn mai în vârstă. Muzeul este însă ținta unui atac terorist, care face atât victime materiale, cât și omenești. Printre ele, mama lui Theo și domnul în vârstă, care înainte să-și dea ultima suflare îi lasă un inel și îi face semn să salveze tocmai tabloul admirat mai devreme.

De aici, totul capătă dimensiuni dickensiene, așa cum s-a tot spus: copilul orfan ajunge să locuiască mai întâi cu familia bogată a prietenului său în New York, apoi cu tatăl și noua prietenă a acestuia în Las Vegas, unde se împrietenește cu Boris, la rândul său orfan de mamă și cu un tată abuziv. Cei doi explorează lumea drogurilor și a alcoolului, chiulesc de la școală, fac foamea împreună și, prin experiențele împărtășite, se leagă pe viață. Moartea subită a tatălui și pericolele care îl înconjoară îl aruncă din nou pe Theo în necunoscut, așa că fuge înapoi la New York. Ajunge să stea cu Hobie, partenerul de afaceri al lui Welty, bătrânul din muzeu, să deprindă meseria acestuia de restaurator de mobilă, preia sarcina de comerciant, care îi revenise lui Welty, și o iubește în secret pe Pippa, fata roșcată din muzeu.

În tot acest timp, tabloul rămâne ascuns, obsedându-l și alinându-l în egală măsură, amintindu-i de mama lui și planând amenințător deasupra sa. El va face obiectul aventurilor din a doua parte a romanului, în care un Theo adult se reîntâlnește cu Boris, se bagă în tot felul de încurcături, păstrează urmele traumelor din copilărie și o ia pe căi greșite, dar încearcă să se îndrepte.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite.

Sigur că lectura poate deveni obositoare și multe voci au spus că primele două treimi din carte sunt cele mai bune, că multe pasaje prelungesc inutil cartea și ar fi putut fi omise, dar pe mine nu m-au deranjat nici lungimea cărții, nici detaliile, nici ramificațiile de pe parcurs, pentru simplul motiv că este foarte bine scrisă. Am găsit multe pagini frumoase, pe care am simțit nevoia să le recitesc, sau pagini de impact, revelatoare, cum ar fi descrierea mamei ca o pasăre, observațiile despre natura moartă din pictură, durerea după moartea mamei, lucrul terapeutic cu mobila, râsetele cu Boris, sevrajul, fascinația pentru tablou și semnificația tabloului pentru Theo, precum și filozofia privind binele și răul, care constituie și concluzia cărții.

Sticletele tabloulAl meu. Al meu. Teamă, idolatrie, tezaurizare. Plăcerea și teroarea fetișului. Întru totul conștient de nebunia mea, îmi descărcasem imagini ale tabloului pe computer și pe telefon, ca să mă pot delecta cu ele în privat, trăsăturile de penel redate digital, o fărâmă din lumina solară a secolului al XVII-lea comprimată în puncte și pixeli, dar, cu cât culoarea era mai pură, cu cât senzația de impasto era mai intensă, cu atât îmi doream mai cu nesaț obiectul însuși, tabloul – de neînlocuit, triumfător, scăldat în lumină.

***

Cum de putusem să mă cred mai bun, mai înțelept, mai elevat, mai prețios și mai demn de a trăi pe lume datorită secretului pe care îl păstram în depozit? Și totuși, asta se întâmplase. Tabloul mă făcuse să mă simt mai puțin muritor, mai puțin comun. Fusese pentru mine sprijin și reabilitare, subzistență și împlinire. Fusese cheia de boltă care ținuse edificiul întregii catedrale. Și era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susținută în secret de o bucurie imensă, ascunsă și sălbatică: convingerea că viața mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.

E o lectură pe care o recomand, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru povestea în sine și pentru informațiile interesante și utile din cuprinsul cărții (și din numeroasele note de subsol). Iar dacă pentru Theo simțiți, pe rând, ba simpatie, ba milă, ba dezaprobare, ba admirație, ba condamnare, amintiți-vă că în toți există bine și rău și că,

Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

20 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

În polobocul cu murături, de Cătălin Mihuleac

Așa cum anunța mai demult, scriitorul Cătălin Mihuleac pregătește un volum de povestiri cu și despre evreii din România de pe vremea Holocaustului, volum ce continuă preocuparea sa pentru acest subiect exploatat și în romanul America de peste pogrom. Mai jos, vă prezint un fragment din povestirea În polobocul cu murături, din volumul Ultima țigară a lui Fondane, în curs de apariție la Editura Cartea Românească. Întreaga povestire poate fi citită aici.

Tachinarea înseamnă un fel de perioadă romantică a certei, dar despre romantism știm că nu e un produs de folosință îndelungată. Locuind gard în gard în Dorohoi, Toni Frost și Vasile Sandu s-au tachinat câțiva ani, după care au trecut la treburi mai serioase.

Frost ținea un negoț alimentar – „Brânzărie și coloniale” – care tria din centrul urbei o clientelă selectă, deloc descurajată de prețurile nu tocmai mici. Vecinul său îi devenise mușteriu ba la ceai, ba la cafea, ba la olecuță de mirodenii, iar când n-avea bani gheață, era trecut cu roșu la catastif și plătea la leafă.

— Tu sugi sângele meu și al poporului! îi reproșa Sandu boscorodind glumeț când îi returna datoria.

Negustorul se disculpa candid:

— Păcatele mele, dacă ți-aș suge sângele, aș muri otrăvit – așa! –, chiar și pentru un țânțar ar fi curată sinucidere să te deguste – așa!

Într-adevăr, după anumite criterii mai exigente, Sandu avea un aspect nu tocmai sănătos, iar megieșul său îl sfătuia sincer să stea la dos în preajma Crăciunului – așa! –, să nu cumva să-l confunde dorohoienii cu vreun porc – așa! – numai bun pentru sacrificiul alimentar tradițional – așa!

Ar fi total eronat să se creadă că Vasile Sandu – funcționar învechit în serviciul de la Circumscripția de Stare Civilă – reprezenta întruchiparea noțiunii de victimă. Avea și el o trusă cu scule de tortură, pe care o completa ori de câte ori îl vizita muza tachinării. În primul rând, își bătea joc de obiceiul lui Toni Frost de a rosti câte un „așa” la fiecare trei cuvinte:

— Tu, liftă parșivă, în timp ce vorbești, tragi de timp cu „așa”-urile tale, doar-doar ți-o veni în cap vreo pungășie proaspătă!

3 Comments

Filed under Citate