Monthly Archives: martie 2016

Să bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan

Să bați din palme cu o singură mânăSă bați din palme cu o singură mână, de Richard Flanagan, Editura Litera, 2016, traducere din engleză și note de Petru Iamandi

E primul roman de Flanagan pe care l-am citit, deși am mai auzit de Gould’s Book of Fish și, sigur, de O cale îngustă spre nordul îndepărtat, care a primit premiul Man Booker în 2014. Editura ne informează că „este considerat unul dintre cei mai buni scriitori australieni ai generației sale” și, citind romanul de față, înțeleg și de ce. Cu toate acestea, lectura mi-a lăsat un gust amar. O să încerc să-mi nuanțez impresiile mai jos.

Avem de-a face cu doi protagoniști marcați de trecutul istoric și familial: Bojan Buloh, un imigrant sloven în Tasmania, încă marcat de ororile războiului din țara de origine și părăsit de soție, Maria, la scurt timp după sosirea în țara adoptivă. Lăsat singur cu un copil mic, Bojan rămâne un inadaptat, incapabil să se integreze în noua societate, să-și depășească condiția de venetic, să aibă o relație normală, sănătoasă, cu fiica lui sau cu alți oameni. Se refugiază în alcool și în violență, din durere și frustrare că nu se poate exprima, că nu poate comunica. Fiica lui, Sonja, părăsită de mamă de mică, purtată prin diverse familii „de împrumut” în copilărie, dornică de dragostea și apropierea tatălui, șocată și apoi înfrântă de violența lui, ajunge o femeie adultă care se întoarce acasă pentru a căuta o reconciliere cu trecutul.

Povestea în sine se defășoară prin alternarea mai multor planuri temporale, într-un du-te-vino permanent între copilărie, adolescență și prezent, ba chiar și în trecutul mai îndepărtat, de dinainte de apariția Sonjei. Relația dificilă dintre tată și fiică este disecată și analizată și atât de minuțios redată încât devine apăsătoare, iar toată drama războiului, a imigranților și, mai ales, a unei familii destrămate devine greu de suportat. Din acest motiv, în pofida scriiturii frumoase, mi s-a părut că romanul este lungit inutil pe alocuri și că insistă asupra unor scene și mesaje care și-au atins de mult ținta; ca atunci când ai o julitură care a prins crustă și continui s-o zgândări deși știi că așa-ți provoci durere și împiedici vindecarea.

Dacă nu vă sperie atmosfera dramatică, relațiile tumultoase și dureroase, neputința de comunicare, gheara permanent prezentă a unui trecut traumatizant, atunci vă invit să citiți Să bați din palme cu o singură mână. Veți descoperi un stil frumos, o sondare adâncă a personajelor, pasaje sau chiar pagini memorabile (felicitări traducătorului) și, la final, chiar și speranță.

În acest spaţiu infinit, barăcile fuseseră construite uşă în uşă, de parcă până şi ele se ghemuiau şi se înghesuiau, tremurând, în faţa atotputerniciei şi a tăcerii necunoscutului, care putea fi binevoitor, la fel cum poate că nici nu-i păsa de oameni, dar poveștile cumplite pe care aceștia le purtau cu ei – cronici ale secolelor de barbarie şi orori repetate, pe care le duceau în spinare, împreună cu câteva milieuri din dantelă, fotografii încreţite, și cu obiceiuri şi feluri de a mânca ciudate – nu le lăsau decât libertatea de a le fi teamă.

Împărțeau amândoi tăcerea ca pe o bucată din pâinea cea de toate zilele și o rupeau la fel. Pe îndelete. Cu respect față de însemnătatea ruperii ei.

Că ești în toate mințile sau nu, orașului nu-i păsa, se străduia să nu știe. În oraș avea senzația de libertate, simțea că face parte dintr-o frăție uriașă a celor căzuți, care refuzau, toți, să recunoască faptul că diavolul e pe urmele lor. Viețile trăite cu un scop existau doar în zvonuri și în reclame. În fumul dens erau miliarde de particule de smog, reziduuri caustice a milioane de vieți incinerate la fel. Orașul o umplea de anonimatul altora și, în oceanul acela, al nimicniciei împărtășite, unde oamenii erau luați drept simpli pui de incubator și munceau ca niște vite, fiind oameni doar în coșmaruri, Sonja se simțea, în sfârșit, mai în largul ei.

10 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Dark Sonnet, de Neil Gaiman

I don’t think that I’ve been in love, as such,

Although I liked a few folk pretty well.

Love must be vaster than my smiles or touch,

For brave men died and empires rose and fell

For love, girls follow boys to foreign lands,

And men have followed women into hell.

In plays and poems someone understands

There’s something makes us more than blood and bone

And more than biological demands.

For me, love’s like the wind unseen,

Unknown

I see the trees bending where it’s been

I know that it leaves wreckage where it’s blown.

I really don’t know what ”I love you” means,

I think it means ”Don’t leave me alone!”.

Puteți vedea poemul ilustrat aici.

Dark Sonnet - Neil Gaiman

 

Leave a Comment

Filed under Poezii

Trilogia gemenilor, de Agota Kristof

Agota Kistof – Le Grand Cahier (1986), La preuve (1998), Le troisième mensonge (1991), Editions du Seuil

Aceste trei titluri formează ceea ce a fost numită „trilogia gemenilor”, o serie de trei romane surprinzătoare, profund tulburătoare, șocante pe alocuri, dure și extrem de triste. Sper că aceste cuvinte nu v-au speriat deja, pentru că atât încărcătura emoțională puternică pe care o au aceste trei volume, cât și scriitura de impact, în ciuda simplității aparente, merită atenția cititorilor. Să le luăm pe rând!

Pentru cei care nu știți sau nu vă amintiți, Agota Kristof a fost o scriitoare de origine maghiară, care a fugit din țara de origine (din cauza represiunii sovietice a revoluției anticomuniste din 1956) și s-a stabilit în Elveția. Acolo a reînvățat să scrie, adică să se exprime literar într-o limbă străină (proces descris în romanul autobiografic L’analphabète), începând cu poezie și teatru și culminând cu această trilogie, care s-a bucurat de mare succes.

Le Grand CahierLe Grand Cahier, răsplătit cu premiul literar european acordat de Asociația Scriitorilor de Limbă Franceză, ne introduce într-o lume dură, nemiloasă, marcată de război și de toate tarele acestuia: sărăcie, frică, violență, moarte, luptă pentru supraviețuire, dezumanizare. Protagoniștii sunt doi băieți gemeni, duși de mama lor din „la Grande Ville” să trăiască într-un oraș mai mic, cu bunica lor. Grand-Mère este un personaj memorabil: bătrână, rea, zgârcită, îi pune la treburi, le vorbește urât, îi ține nemâncați, se folosește de hainele și banii lor și, în plus, are reputația că și-ar fi otrăvit bărbatul. Nevoiți să se descurce singuri, gemenii se adaptează la noua situație: fac exerciții pentru a-și dezvolta abilități noi de supraviețuire, devin autodidacți, pricepuți în a-și procura îmbrăcăminte și bani, în a se apăra și a conviețui cu noul regim. Până și Grand-Mère este impresionată și învinsă de talentele lor. Aș fi tentată să spun că nevoile și duritatea vremurilor de război îi transformă în niște mici roboți, îi dezumanizează – metaforă pentru transformările naturii umane în astfel de circumstanțe – dacă actele lor de cruzime și chiar de răzbunare n-ar fi contrabalansate și n-ar ascunde uneori chiar gesturi de bunătate și milostenie față de alții.

Romanul este narat la persoana I, plural (cei doi formează o singură ființă, au o singură voce și notează totul într-un caiet-jurnal – de unde și titlul volumului), și este împărțit în capitole foarte scurte, scrise într-un limbaj simplu, aproape școlăresc, bun de studiat de începătorii în ale francezei. Surpriza și dificultatea constau tocmai în forța de concentrare a acestui stil, care prin simplitatea sa aparentă reușește să transmită realități dure, sentimente complexe și imagini șocante.

La preuveFinalul surprinzător creează premisa pentru al doilea volum, La preuve, însă de aici încolo n-aș vrea să mai divulg nimic din firul narativ ca să nu stric efectul de surpriză. Voi spune doar că îi urmărim pe cei doi gemeni ajunși la vârsta adolescenței și apoi a maturității (dacă putem vorbi despre vârstă în cazul unor personaje-copii ce par mature încă de la primele rânduri) și trecând prin diverse transformări. Caietul din primul volum devine o dovadă a existenței lor, liantul dintre ei, în ciuda evoluției diferite.

De data aceasta, vocea comună a celor doi este înlocuită cu vocea neutră a unui narator obiectiv, care relatează viețile lui Lucas și Claus la persoana a treia, cu același stil simplu, sec, aproape eliptic, și totuși atât de expresiv.

Le troisieme mensongeAl treilea volum, Le troisième mensonge, aduce o nouă schimbare de perspectivă și surprizele par să nu se mai termine. Cititorul se vede nevoit să lege ițele, să pună în corespondență diversele povești, să identifice cauze și consecințe. Astfel, din foile primului caiet și din corecțiile ulterioare aduse acestuia se naște o nouă realitate, ce se împletește cu versiunea sa ficționalizată.

Cele două părți ale romanului corespund celor două voci narative ale celor doi frați, fiecare cu perspectiva lui asupra lucrurilor. Ideea de scris, de exorcizare prin scris, de scris pentru a trăi sau a supraviețui, pentru a lăsa ceva în urmă, o dovadă, sau pentru a-și împlini o chemare interioară revine obsesiv în toate cele trei volume.

– Ce qui m’intéresse c’est de savoir si vous écrivez des choses vraies ou des choses inventées.

Je lui réponds que j’essaie d’écrire des histoires vraies, mais, à un moment donné, l’histoire devient insupportable par sa vérité même, alors je suis obligé de la changer. Je lui dis que j’essaie de raconter mon histoire, mais que je ne le peux pas, je n’en ai pas le courage, elle me fait trop mal. Alors, j’embellis tout et je décris les choses non comme elles se sont passées, mais comme j’aurais voulu qu’elles se soient passées.

Elle dit:

– Oui. Il y a des vies qui sont plus tristes que le plus triste des livres.

Je dis:

– C’est cela. Un livre, si triste soit-il, ne peut être aussi triste qu’une vie.

Ar mai fi lucruri de spus despre modul în care Agota Kristof a înțeles să descrie ororile războiului și consecințele acestuia asupra oamenilor, despre singurătate, dor, nevoia de comuniune și lipsa dragostei (deși ea există, nu ajunge să fie împlinită, indiferent că vorbim despre dragostea frățească, părintească sau senzuală), despre cruzime ca modalitate de supraviețuire și, în general, despre lipsa fericirii, a împlinirii, a mulțumirii.

Deși această trilogie are o încărcătura emoțională puternică ce ar putea speria, deși e greu să găsești în ea ceva (orice) pozitiv și optimist, o fărâmă de speranță, deși e incomodă și dură, cred totuși că lectura ei e importantă și necesară și-și va lăsa amprenta asupra celor care se încumetă să o citească. Despre ea a scris și Ema, de la care am și aflat inițial despre Agota Kristof. Trilogia a apărut și în limba română, la Editura Trei, traducere de Aliza Ardeleanu, dar am înțeles că nu se prea mai găsește în librării. Dacă v-am convins, poate încercați la anticariate și biblioteci!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Sticletele, de Donna Tartt

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Prin urmare, nu prea știu cu ce aș putea eu veni în plus sau diferit, dar pot să încerc să scriu în câteva rânduri impresiile mele după lectura cam fragmentată a celor peste 1100 de pagini din versiunea românească.

Mai întâi, pe scurt despre subiect (sau, mă rog, cât de scurt pot să scriu având în vedere lungimea romanului): Theodore Decker este un puști de treisprezece ani care tocmai a fost exmatriculat, așa că trebuie să meargă cu mama la școală, la o întâlnire cu directorul. Relația cu mama (fire artistică, educată, sensibilă) este foarte strânsă, mai ales că tatăl este un alcoolic abuziv. Pe drum spre școală, se opresc la o expoziție de artă, unde mama îi arată tabloul Sticletele al pictorului olandez Carel Fabritius. Tot acolo, Theo este atras de o fată roșcată care vizitează expoziția împreună cu un domn mai în vârstă. Muzeul este însă ținta unui atac terorist, care face atât victime materiale, cât și omenești. Printre ele, mama lui Theo și domnul în vârstă, care înainte să-și dea ultima suflare îi lasă un inel și îi face semn să salveze tocmai tabloul admirat mai devreme.

De aici, totul capătă dimensiuni dickensiene, așa cum s-a tot spus: copilul orfan ajunge să locuiască mai întâi cu familia bogată a prietenului său în New York, apoi cu tatăl și noua prietenă a acestuia în Las Vegas, unde se împrietenește cu Boris, la rândul său orfan de mamă și cu un tată abuziv. Cei doi explorează lumea drogurilor și a alcoolului, chiulesc de la școală, fac foamea împreună și, prin experiențele împărtășite, se leagă pe viață. Moartea subită a tatălui și pericolele care îl înconjoară îl aruncă din nou pe Theo în necunoscut, așa că fuge înapoi la New York. Ajunge să stea cu Hobie, partenerul de afaceri al lui Welty, bătrânul din muzeu, să deprindă meseria acestuia de restaurator de mobilă, preia sarcina de comerciant, care îi revenise lui Welty, și o iubește în secret pe Pippa, fata roșcată din muzeu.

În tot acest timp, tabloul rămâne ascuns, obsedându-l și alinându-l în egală măsură, amintindu-i de mama lui și planând amenințător deasupra sa. El va face obiectul aventurilor din a doua parte a romanului, în care un Theo adult se reîntâlnește cu Boris, se bagă în tot felul de încurcături, păstrează urmele traumelor din copilărie și o ia pe căi greșite, dar încearcă să se îndrepte.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite.

Sigur că lectura poate deveni obositoare și multe voci au spus că primele două treimi din carte sunt cele mai bune, că multe pasaje prelungesc inutil cartea și ar fi putut fi omise, dar pe mine nu m-au deranjat nici lungimea cărții, nici detaliile, nici ramificațiile de pe parcurs, pentru simplul motiv că este foarte bine scrisă. Am găsit multe pagini frumoase, pe care am simțit nevoia să le recitesc, sau pagini de impact, revelatoare, cum ar fi descrierea mamei ca o pasăre, observațiile despre natura moartă din pictură, durerea după moartea mamei, lucrul terapeutic cu mobila, râsetele cu Boris, sevrajul, fascinația pentru tablou și semnificația tabloului pentru Theo, precum și filozofia privind binele și răul, care constituie și concluzia cărții.

Sticletele tabloulAl meu. Al meu. Teamă, idolatrie, tezaurizare. Plăcerea și teroarea fetișului. Întru totul conștient de nebunia mea, îmi descărcasem imagini ale tabloului pe computer și pe telefon, ca să mă pot delecta cu ele în privat, trăsăturile de penel redate digital, o fărâmă din lumina solară a secolului al XVII-lea comprimată în puncte și pixeli, dar, cu cât culoarea era mai pură, cu cât senzația de impasto era mai intensă, cu atât îmi doream mai cu nesaț obiectul însuși, tabloul – de neînlocuit, triumfător, scăldat în lumină.

***

Cum de putusem să mă cred mai bun, mai înțelept, mai elevat, mai prețios și mai demn de a trăi pe lume datorită secretului pe care îl păstram în depozit? Și totuși, asta se întâmplase. Tabloul mă făcuse să mă simt mai puțin muritor, mai puțin comun. Fusese pentru mine sprijin și reabilitare, subzistență și împlinire. Fusese cheia de boltă care ținuse edificiul întregii catedrale. Și era cumplit să descopăr acum, când pământul îmi fugise atât de brusc de sub picioare, că toată perioada mea adultă fusese susținută în secret de o bucurie imensă, ascunsă și sălbatică: convingerea că viața mi se balansa într-un echilibru fragil deasupra unei taine care putea în orice clipă s-o spulbere.

E o lectură pe care o recomand, atât pentru frumusețea scriiturii, cât și pentru povestea în sine și pentru informațiile interesante și utile din cuprinsul cărții (și din numeroasele note de subsol). Iar dacă pentru Theo simțiți, pe rând, ba simpatie, ba milă, ba dezaprobare, ba admirație, ba condamnare, amintiți-vă că în toți există bine și rău și că,

Nu cumva binele poate uneori să-ți intre în casă pe căi ocolite și ciudate, pe ușa din spate?

Ba da. Bănuiesc că poate. Sau, ca să citez un alt paradox remarcabil al tatei: uneori trebuie să pierzi ca să învingi.

20 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

În polobocul cu murături, de Cătălin Mihuleac

Așa cum anunța mai demult, scriitorul Cătălin Mihuleac pregătește un volum de povestiri cu și despre evreii din România de pe vremea Holocaustului, volum ce continuă preocuparea sa pentru acest subiect exploatat și în romanul America de peste pogrom. Mai jos, vă prezint un fragment din povestirea În polobocul cu murături, din volumul Ultima țigară a lui Fondane, în curs de apariție la Editura Cartea Românească. Întreaga povestire poate fi citită aici.

Tachinarea înseamnă un fel de perioadă romantică a certei, dar despre romantism știm că nu e un produs de folosință îndelungată. Locuind gard în gard în Dorohoi, Toni Frost și Vasile Sandu s-au tachinat câțiva ani, după care au trecut la treburi mai serioase.

Frost ținea un negoț alimentar – „Brânzărie și coloniale” – care tria din centrul urbei o clientelă selectă, deloc descurajată de prețurile nu tocmai mici. Vecinul său îi devenise mușteriu ba la ceai, ba la cafea, ba la olecuță de mirodenii, iar când n-avea bani gheață, era trecut cu roșu la catastif și plătea la leafă.

— Tu sugi sângele meu și al poporului! îi reproșa Sandu boscorodind glumeț când îi returna datoria.

Negustorul se disculpa candid:

— Păcatele mele, dacă ți-aș suge sângele, aș muri otrăvit – așa! –, chiar și pentru un țânțar ar fi curată sinucidere să te deguste – așa!

Într-adevăr, după anumite criterii mai exigente, Sandu avea un aspect nu tocmai sănătos, iar megieșul său îl sfătuia sincer să stea la dos în preajma Crăciunului – așa! –, să nu cumva să-l confunde dorohoienii cu vreun porc – așa! – numai bun pentru sacrificiul alimentar tradițional – așa!

Ar fi total eronat să se creadă că Vasile Sandu – funcționar învechit în serviciul de la Circumscripția de Stare Civilă – reprezenta întruchiparea noțiunii de victimă. Avea și el o trusă cu scule de tortură, pe care o completa ori de câte ori îl vizita muza tachinării. În primul rând, își bătea joc de obiceiul lui Toni Frost de a rosti câte un „așa” la fiecare trei cuvinte:

— Tu, liftă parșivă, în timp ce vorbești, tragi de timp cu „așa”-urile tale, doar-doar ți-o veni în cap vreo pungășie proaspătă!

3 Comments

Filed under Citate