Monthly Archives: februarie 2016

Femeia de hârtie, de Rabbih Alameddine

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am terminat lectura târziu aseară și cu greu am reușit să adorm apoi din cauza noianului de gânduri care mi se învălmășeau în minte. Prea-plinul cerea să iasă, să se exprime, și am înțeles de ce cartea aceasta a stârnit atâtea laude în rândul cititorilor ei. Cred că a fost unul dintre cazurile fericite în care m-am dus cu folos la pomul lăudat. Cu ce să încep, așadar?

Rabbih Alameddine a dat un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Să le luăm într-o ordine oarecare:

Aalyia, protagonista, este o bătrână arăboaică ce își deapănă amintirile intercalându-le cu referințe literare și culturale abundente sau, dacă schimbăm perspectiva, ne împărtășește din lecturile și concepțiile ei de viață pe fundalul propriilor amintiri. Astfel, suntem făcuți martori ai unei vieți însingurate, petrecute departe de familie, prieteni, vecini, oameni, în general, dar printre nenumărate cărți. Obligată să-și întrerupă studiile la 16 ani și să se mărite cu un bărbat în vârstă, impotent, lipsit de inteligență și de orice simț al umorului, Aalyia își câștigă libertatea și independența față de familie și de soț, devine o autodidactă, lucrează ca librar până la pensie și, timp de 50 de ani, traduce neobosită, după un sistem propriu, câte o carte pe an.

Confruntată cu lipsa afecțiunii din partea familiei și a bărbatului ei, cu ororile războiului și cu lupta pentru supraviețuire, cu abandonul singurului prieten și cu moartea timpurie a singurei prietene, cu limitările impuse de firea ei retrasă și antisocială, dar pe care și-o asumă cu mândrie, Aalyia găsește în cărți refugiu, companie, cunoaștere și fericire. Pentru ea, traducerea este mult mai mult decât muncă, hobby, dragoste, pasiune, dedicare; este un abandon total, o supunere față de un stăpân absolut:

Am făcut din traducere stăpâna mea și zilele nu mi-au mai fost atât de îngrijorător de cumplite. Proiectele de traducere îmi distrag atenția. Lucrez și zilele trec. (…)

Cred că uneori, nu tot timpul, atunci când traduc, capul îmi e precum lumina cerului. Fără nici un efort personal, sunt vizitată de fericirea deplină. Nu se întâmplă des, însă pot fi fericită când sunt în comuniune cu traducerea, stăpâna mea. Uneori cred că asta e de ajuns, câteva clipe de extaz într-o viață de plictiseală beckettiană. (…)

În aceste momente, nu mai sunt eu însămi cea obișnuită, cu toate acestea sunt din tot sufletul eu însămi, trup și suflet. În aceste momente, mă vindec de toate rănile. Mă așez la birou și, subit, nu doresc ca viața mea să fie altfel. Sunt acolo unde trebuie să fiu. Îmi crește inima de bucurie. Mă simt sacră.

Abundența de nume, titluri, citate, versuri și referințe culturale, în general, ar putea împărți cititorii în două categorii: cei care o văd excesivă, o paradă menită să impresioneze și care îngreunează cursul poveștii, și cei care o consideră o sursă constantă de bucurie (la recunoașterea unui nume sau titlu și la similaritatea impresiilor) și de inspirație (la întâlnirea unor nume noi ce îndeamnă la lectură). Nu știu dacă sunt mulți cei ce intră în prima categorie, însă eu m-am situat într-a doua și am regăsit autori și romane care îmi sunt dragi și mie (Marguerite Yourcenar cu Memoriile lui Hadrian, Coetzee, Javier Marias etc.), dar am și notat câteva nume noi pe care abia aștept să le descopăr (de exemplu, poeziile lui Fernando Pessoa/Alvaro de Campos/Ricardo Reis și Austerlitz de W. G. Sebald, de care vorbea și Coetzee în The Good Story și pe care mi-am cumpărat-o chiar ieri).

Aalyia alternează amintirile despre oamenii din viața ei cu trimiterile la diverse cărți, discuțiile vecinelor „vrăjitoare” cu teorii despre traducere, vizitele prin Beirut cu proprietățile muzicii simfonice, concepțiile avangardiste despre sex și independența femeii cu autoironia, relația tumultoasă și distantă cu mama ei cu armonia resimțită cu Hannah. Mi-a plăcut că singurătatea ei nu este numai povestită, adică reiese din întâmplări, ci și descrisă direct:

Eu citeam la biroul meu, ceva ce ea (Hannah – sublinierea mea) considera ca făcând parte din munca mea și, atentă cum era, îmi ținea companie, dar nu mă deranja. Eram două singurătăți profitând de pe urma unui răgaz permanent înviorat când ne aflam una în prezența celeilalte, două solitudini care își purtau reciproc de grijă.

sau doar sugerată:

A trecut foarte multă vreme de când am cumpărat un cadou pentru cineva.

sau

Joumana (ține în mână) o tavă pe care se află cafetiera ei sacră și patru cești. Sunt mișcată de grija lor prevenitoare. Eu am doar două cești în apartament.

Dincolo de talentul de povestitoare, dincolo de dragostea pentru literatură și muzica bună, dincolo de condiția ei asumată de „outsider” și de supraviețuitoare, Aalyia m-a surprins cu o atitudine foarte tranșantă în privința Israelului:

Sunt sigură că ați băgat de seamă că îmi displace Israelul, acest ridicol stat pigmeu care dă pe dinafară de îngâmfare, deși mulți dintre giganții pe care îi respect sunt evrei. Nu e nici o contradicție: mă identific cu outsiderii, cu alienații sau deposedații. Ca multe state naționale, inclusiv ca statul pigmeu-frate Liban, Israelul este o oroare.

Bineînțeles că imediat m-am gândit la David Grossman și la atitudinea lui față de statul israelian și față de război. De altfel, chiar ea îl menționează pe pagina următoare și atunci, oricât de dure ar părea afirmațiile ei, cred că trebuie privite în contextul războiului dintre Liban și Israel.

Cartea aceasta nu se citește atât pentru „povestea” în sine, cât pentru felul în care oamenii și poveștile lor se îmbină cu cărțile. De aceea, nu cred că cele ce urmează reprezintă „spoilers”, dar puteți să vă opriți aici din citit, dacă vreți. Deși titlul românesc este foarte sugestiv, titlul în engleză (Un Unnecessary Woman) are o subtilitate care în versiunea românească se pierde. Aalyia este o femeie care de 50 de ani traduce doar pentru a-și încuia apoi manuscrisele în cutii, depozitate în baie, fără să se gândească vreodată să le publice, fără să îndrăznească să le considere suficient de bune sau de interesante încât să bucure și pe alții; este o femeie fără legături cu familia sau vecinii și rămasă fără singura prietenă, Hannah; este o femeie care și-a dedicat toată viața cărților și care, deodată, se trezește lipsită de toată munca ei și, astfel, de singura utilitate pe care și-a văzut-o vreodată. Fără dovada singurului lucru care o făcea cumva necesară, viața ei își pierde brusc sensul, la fel ca a „evreilor necesari” din lagăre despre care povestise mai devreme. Și totuși…

Și totuși, la fel ca după o căsnicie scurtă și eșuată, ca după un război devastator, ca după moartea singurei prietene și înstrăinarea familiei, Aalyia renaște și de data asta și ceea ce părea un sfârșit iminent devine un nou început. Puterea și optimismul ce răzbat din finalul cărții se adaugă la lungul șir de emoții stârnite deja: înțelegere și chiar identificare până la un punct, compasiune, admirație, simpatie etc. Iar unele pasaje, ca să mă exprim plastic, pur și simplu m-au lovit în moalele capului:

Trebuie să existe vreun cuvânt în vreo limbă care să descrie angoasa pe care o trăiești când ajungi deodată față în față cu propriul viitor terifiant. Nu-mi vine nici unul în minte în limbile pe care le știu. Poate că există în swahili sau în sanscrită. Poate că reușesc să născocesc unul, precum Kuboaa al lui Hamsun. Poate că acest cuvânt este pur și simplu mamă.

Mă opresc aici, și-așa cred că recenzia asta e cam lungă, dar dacă ați avut răbdarea și curiozitatea să citiți până aici, nu pot decât să vă mai spun că vă îndemn călduros să căutați romanul și să-l citiți. Eu știu sigur că vreau să îl recitesc!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi

Donna Leon

Dacă nu ați auzit de Donna Leon, vă zic eu că este o scriitoare americană, autoare a unei serii de 24 de romane polițiste care îl au ca protagonist pe comisarul Brunetti și a căror acțiune se desfășoară în Veneția (unde scriitoarea și trăiește cam tot de atâția ani).

moarte in la feniceAm citit trei cărți din această serie, mai exact pe primele două: Moarte în La Fenice, Editura Polirom, 2009, traducere din limba engleză de Ruxandra Drăgan, și Moarte într-o țară străină, Editura Polirom, 2007, traducere din limba engleză și note de Mircea Pricăjan, și pe cea mai recentă, Falling in Love, care încă nu a apărut în română. De altfel, nu știu dacă au fost traduse toate romanele din serie, eu nu am mai găsit și altele în afară de cele de mai sus. Oricum, dacă rândurile mele vă vor convinge să le căutați, nu vă faceți griji dacă nu le citiți în ordine cronologică, pentru că lectura și înțelegerea celor câteva referiri sporadice la cazuri mai vechi nu vor avea deloc de suferit.

moarte_intr_o_tara_strainaÎn ce constau farmecul și interesul acestor romane polițiste? Păi, cred că, în primul rând, în atmosfera Veneției: străduțele, canalele, podurile, vaporașele și clădirile sunt descrise amănunțit și cu atenția cuiva care le cunoaște bine și le iubește de multă vreme. Citind pasajele respective, ai impresia că ești acolo, le vezi cu ochii minții, chiar dacă nu ai avut încă ocazia să vizitezi orașul canalelor. Comentariile la adresa venețienilor tradiționaliști sunt pe cât de directe, pe atât de amuzante (dar nici turiștii americani nu sunt iertați).

În trecut, atât în cursul seminarelor ţinute de Interpol unde întâlnise şi americani, cât şi‑n cursul celor trei luni de antrenament la Washington, dăduse deseori peste acest simţ naţional al superiorităţii morale, această credinţă atât de comună în rândul americanilor că fuseseră cumva binecuvântaţi să slujească drept sclipitoare lumină morală într‑o lume întunecată de fărădelegi. Poate că nu aşa stătuseră lucrurile de data asta; poate că interpreta greşit tonul lui Duncan, iar căpitanul nu făcuse altceva decât să‑l ajute să evite stânjeneala. Dacă era aşa, atunci răspunsul său nu făcuse altceva decât să confirme clişeul despre italienii cu sânge clocotitor şi iute la mânie.

(Moarte într-o țară străină)

La toate acestea, se adaugă abundența de cuvinte italienești și descrierile felurilor de mâncare, menite să sugereze și mai puternic atmosfera venețiană.

În al doilea rând, cred că Donna Leon a reușit să creeze un personaj principal foarte simpatic în persoana comisarului Brunetti. Relaxat, amuzant, destul de inteligent încât să rezolve ițele încurcate ale cazurilor cu care se confruntă, dar și să facă față unui șef caraghios, Brunetti cucerește încă de la început. Anchetele lui alternează cu scene de familie tipice, cu plimbările prin frumoasa Veneție și cu gândurile pe care, spre binele lui, acesta consideră că e mai sigur să nu le rostească.

Alte puncte forte: umorul, secretele lumii fastuoase a operei sau dedesubturile prezenței americane în Italia, relațiile de familie, abilitățile necesare pentru a supraviețui intrigilor din Questura etc. Cazurile sunt interesante, violența mai mult sugerată decât explicită, ritmul destul de domol, lectura plăcută. Dacă aveți chef de un roman polițist sau de o lectură relaxantă, vă recomand seria comisarului Brunetti.

Să mori din dragoste, Donna LeonLater edit: Între timp, cel de-al 24 volum din serie a apărut și în limba română cu titlul Să mori din dragoste, la Editura Trei, traducere de Mihaela Buruiană. Un rezumat și alte date despre carte puteți găsi pe site-ul editurii, eu o să vă spun doar că mi-a făcut plăcere să mă pierd pe străduțele venețiene, să mă amuz de gândurile comisarului și de relația cu familia lui, să încerc să ghicesc cine e vinovatul, dar și să gust dedesubturile din lumea operei și a artiștilor, în general. 🙂 Sper să vă placă și vouă. Aștept impresii!

Lectură plăcută!

 

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Brooklyn, de Colm Tóibín

BrooklynBrooklyn, de Colm Tóibín, Scribner, 2009

Mai întâi am văzut filmul, care m-a cam intrigat: nu am reușit să empatizez cu protagonista până la capăt, nu i-am înțeles atitudinea și alegerile, iar finalul m-a enervat pur și simplu. Așa că m-am dus la carte, ca să văd dacă e mai nuanțat personajul, dacă din filele ei reies motivații și trăiri pe care filmul (sau eu) nu le-a(m) putut surprinde.

Cartea mi-a plăcut mult: e foarte bine scrisă și, într-adevăr, mai bogată în informații despre ce le mână pe personaje să acționeze într-un fel sau altul. Am citit-o la scurt timp după Jurnalul ascuns, ceea ce a prelungit și a completat plăcut atmosfera aparte din Irlanda.

Să zic câteva vorbe și despre subiect: așadar, Irlanda, după Al Doilea Război Mondial. O cunoaștem pe Eilis Lacey, o tânără care nu își găsește de lucru în vremurile grele din anii ’50. Frații ei (care nu apar în film) sunt plecați la muncă în Anglia, iar Lacey și mama ei sunt susținute financiar de sora lui Lacey, Rose. Frumoasă, deșteaptă, apreciată de toată lumea, Rose nu pare să vrea să se mărite și-și asumă altruist rolul de stâlp al familiei. De altfel, ea este cea care îi aranjează lui Eilis să plece în America, unde părintele Flood îi găsește locuință și un serviciu într-un mare magazin de haine.

Așa începe aventura lui Eilis: călătoria dificilă și neplăcută cu vaporul peste ocean, acomodarea în gazdă, alături de alte câteva fete, care sunt dornice să-și găsească prieteni și soți, munca la magazin, dorul de casă, comunitatea irlandeză din Brooklyn, cursurile la seral, oamenii noi, vremea diferită, moda diferită, economiile și cadourile ocazionale trimise acasă, scrisorile așteptate cu înfrigurare, apariția unui italian simpatic și îndrăgostit și…. nu vă zic tot, ca să mai aveți și surprize pe parcursul lecturii. Cert este că cele două lumi atât de deosebite sunt descrise detaliat, atent, generos, în contrapunct, iar Eilis este sfâșiată între ele (ca prepelița din povestirea Puiul a lui Al. Brătescu-Voinești, o să spuneți voi :p).

Lăsând gluma la o parte, pe parcursul lecturii am avut senzația că totul se desfășoară într-un crescendo controlat cu măiestrie de autor: de la stabilirea premiselor la introducerea unor elemente noi, creatoare de conflict, de la instituirea unei noi ordini la intervenția unui element perturbator, care strică echilibrul și aduce din nou conflictul, și, în fine, de la revenirea în decorul inițial, dar cu alte condiții, până la acumularea de emoții și amânarea unui deznodământ. Tensiunea, suspansul (deși nu ca în cazul unui roman polițist) și emoțiile sunt foarte bine dozate și Tóibín își mânuiește excelent personajele și situațiile.

 Lectura asta a fost o adevărată plăcere și mi-a stârnit pofta și de alte romane ale aceluiași autor. Până atunci, vă las cu vreo două citate:

Upstairs on the bed Eilis found two letters from Tony and she realized, almost with a start, that she had not written to him as she had intended. She looked at the two envelopes, at his handwriting, and she stood in the room with the door closed wondering how strange it was that everything about him seemed remote. And not only that, but everything else that had happened in Brooklyn seemed as though it had almost dissolved and was no longer richly present for her—her room in Mrs. Kehoe’s, for example, or her exams, or the trolley-car from Brooklyn College back home, or the dancehall, or the apartment where Tony lived with his parents and his three brothers, or the shop floor at Bartocci’s. She went through all of it as though she were trying to recover what had seemed so filled with detail, so solid, just a few weeks before.

***

At home as she looked at the letters from Tony stored in the chest of drawers in her bedroom, some of them still unopened, she realized that there would never be a time to tell him. It could not be said; his response to her deception could not be imagined. She would have to go back. Once the event in the golf club was over, she decided, she would pick a date. For some time now, she had postponed writing to Father Flood, or Miss Fortini, or Mrs. Kehoe, explaining her extended absence. She would write, she determined, over the next few days. She would try not to postpone any further what she had to do. But the prospect of telling her mother the date of her departure and the prospect of saying goodbye to Jim Farrell still filled her with fear, enough for her once more to put both ideas out of her mind. She would think about them soon, she thought, but not now.

 

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii