Monthly Archives: ianuarie 2016

Pasiunea domnișoarei S., scrisori erotice

Pasiunea domnisoarei SPasiunea domnișoarei S., scrisori erotice editate și comentate de Jean-Yves Berthault, Editura Trei, Colecția Eroscop, 2016, traducere de Mihaela Buruiană

Volumul Pasiunea domnișoarei S. cuprinde o colecție de scrisori erotice adresate de o anumită Simone unui anumit Charles în Parisul anilor 1928-1930. Povestea scrisorilor ne-o spune chiar editorul acestora, Jean-Yves Berthault, fost ambasador francez, calitate care dă credibilitate poveștii și descurajează orice suspiciune că ar fi vorba despre o simplă găselniță de marketing. În plus, volumul conține și o atestare a scrisorilor, eliberată de prestigioasa Galerie Frédéric Castaing, ce poartă numele unui cunoscut expert în autografe și documente istorice.

Așadar, se pare că scrisorile au fost găsite întâmplător în podul unei case vechi și țes povestea amorului pătimaș dintre o tânără de condiție bună și iubitul ei căsătorit. Pe fundal, descoperim elemente ce țin de societatea și cultura franceză a acelor vremuri, cum ar fi prezența destul de răspândită a telefonului, poșta pneumatică, emanciparea femeilor după Al Doilea Război Mondial, explorarea sexualității etc.

Le Monocle, faimos cabaret pentru lesbiene, Paris, 1930

Le monocle, 1930-2

Le monocle, 1930-1

Sursă foto: Historia.ro

Scrise într-un limbaj îngrijit, poetic, extrem de drăgăstos și senzual, scrisorile nu rămân în sfera diafanului și a inefabilului, ci sunt pline de imagini descriptive, directe, brute, explicite, pornografice. Ele sunt o expresie a dorințelor sexuale ale lui Simone, dar și răspuns la întrebările și propunerile iubitului ei, o metodă uneori disperată de a-și tenta iubitul de la distanță, de a întreține vie pasiunea dintre ei și de a găsi noutăți prin care să-și păstreze relația.

Pasajele lirice alternează cu cele profund sexuale, într-un carusel de trăiri și senzații din care cititorul iese aproape la fel de amețit și tulburat ca protagoniștii. Mai jos, câteva fragmente dintre cele mai „cuminți”, pe cele „obraznice” le veți descoperi singuri:

Dacă ai ști ce bine e când îmi găsesc refugiu în brațele tale! Dacă ai ști cât de dragă îmi e prezența ta atât de dorită! Îți datorez cele mai frumoase ore din viața mea. Mulțumită ție, de aproape un an, cunosc bucurii profunde, dezmierdări aprinse și, uneori, chiar o dulce tandrețe. Cât de mult te iubesc, dragul meu Charles, când mă înconjori cu bunătatea ta, când te faci mai iubitor, mai dulce. Dacă ai ști cât doresc aceste priviri de amant fericit pe care mi le adresezi câteodată. Fără tine, viața nu mă mai atrage cu nimic.

Iartă-mă că las să-mi scape tristețea, micul meu, dar, vezi tu, sunt momente în viață când inima e prea plină, prea grea și se sparge. Primește-mă, dragul meu, deschide-ți larg brațele și închide-le peste biata mea carne, domolește-mi durerea. Numai tu o poți vindeca.

(…)

Nu ți-e teamă de viciul meu? Nu ți-e teamă ca nebunia noastră să nu devină nebunia Ta? Vei putea vreodată să-ți ștergi de pe carne stigmatele iubirii mele? Nu, de acum ești marcat cu sigiliul meu. Îmi aparții și te păstrez. Te voi duce spre paradisuri fantastice, unde simțurile tale vor cunoaște extaze ciudate. Sunt mai perversă ca oricând și simt în mine dorințe imposibile. Vreau să te leg de carnea mea cu sărutări de foc, care îți vor consuma ardoarea, voința, care te vor goli și de ultima picătură de sânge. Nu te voi părăsi decât când vei deveni o paiață fără sfori, fără creier. Dar atunci, nici eu nu voi mai fi decât o păpușă goală și găurită, căci și eu, și tu ne vom fi cheltuit toată tinerețea satisfăcându-ne viciile și pasiunile. Te iubesc, te iubesc! Ah! E singurul cuvânt pe care ți-l pot spune, pentru că singur desemnează toată ardoarea, toată pasiunea simțurilor mele tinere și știu că și tu mă iubești.

Această istorie a unei iubiri, ce reiese din amintirile, fanteziile și dorințele lui Simone, reprezintă o adevărată mostră de literatură erotică, pe care, dată fiind intensitatea scriiturii, vă recomand să o consumați în doze mici. 😉

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Mémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar

Les memoires d'HadrianMémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar, Editions Gallimard, 2001

Memoriile lui Hadrian, închipuite de Marguerite Yourcenar, sunt o colecție de meditații filosofice, sociale, religioase și politice ale unui împărat de seamă al Imperiului Roman, pe fundalul istoric al războaielor de dinaintea încoronării sale și al multiplelor prefaceri benefice din timpul domniei acestuia.

Dacă vă închipuiți că aveți de-a face cu peste 300 de pagini cu relatări plicticoase despre campanii de cucerire sau cu laude de sine ale unui cezar orbit de putere, vă înșelați profund. Confesiunile lui Hadrian sunt atât de bine scrise, de interesante (prin varietatea subiectelor abordate), de profunde (prin acuratețea observațiilor) și de umane (prin sondarea propriei vieți și minți), încât lectura lor este o adevărată plăcere.

Plecând de la numeroase surse de documentare și printr-un proces dificil și îndelungat, cu multe întreruperi și rescrieri, care s-a întins pe parcursul a aproximativ 25 de ani, Marguerite Yourcenar reconstituie viața și domnia acestui împărat roman, la persoana întâi, sub forma unor confesiuni către succesorul lui, Marcus Aurelius.

Iată un fragment din notele autoarei de la sfârșitul romanului, în care explică munca enormă, minuțiozitatea, efortul de imaginație și, nu în ultimul rând, de condensare pe care le-a presupus scrierea memoriilor:

Ce livre est la condensation d’un énorme ouvrage élaboré pour moi seule. J’avais pris l’habitude, chaque nuit, d’écrire de façon presque automatique le résultat de ces longues visions provoquées où je m’installais dans l’intimité d’un autre temps. Les moindres mots, les moindres gestes, les nuances les plus imperceptibles étaient notés ; des scènes, que le livre tel qu’il est résume en deux lignes, passaient dans le plus grand détail et comme au ralenti. Ajoutés les uns aux autres, ces espèces de comptes rendus eussent donné un volume de quelques milliers de pages. Mais je brûlais chaque matin ce travail de la nuit. J’écrivis ainsi un très grand nombre de méditations fort abstruses, et quelques descriptions assez obscènes.

Pe tot parcursul lecturii, a trebuit să-mi reamintesc că ceea ce citeam nu erau memoriile reale ale lui Hadrian, ci gândurile și expresia personalității lui așa cum au fost ele imaginate de Yourcenar. Dar atât de verosimil și de fidel istoriei părea totul, încât cu greu puteam să le privesc ca pe o operă de ficțiune. Observațiile sale acoperă o gamă largă de subiecte, de la natura umană, la ambiție și dorințe de mărire, la nevoia și înțelepciunea de a face alianțe și de a-ți cunoaște dușmanii, la educație, cultură, civilizație, emanciparea femeii, comunicare și toleranță între popoare, dragoste sub mai multe forme, boală, moarte, încredere, copii și moștenire politică, istorică și personală.

Memoriile lui Hadrian _ HumanitasRomanul a apărut și în limba română, la Editura Humanitas, în Colecția Raftul Denisei, 2015, în traducerea lui Mihai Gramatopol. Fără alte cuvinte de prisos, vă îndemn la lectură și vă las cu câteva citate (alese cu greu):

Le véritable lieu de naissance est celui où l’on a porté pour la première fois un coup d’œil intelligent sur soi-même : mes premières patries ont été des livres. À un moindre degré, des écoles.

*

Je ne méprise pas les hommes. Si je le faisais, je n’aurais aucun droit, ni aucune raison, d’essayer de les gouverner. Je les sais vains, ignorants, avides, inquiets, capables de presque tout pour réussir, pour se faire valoir, même à leurs propres yeux, ou tout simplement pour éviter de souffrir. Je le sais : je suis comme eux, du moins par moments, ou j’aurais pu l’être. Entre autrui et moi, les différences que j’aperçois sont trop négligeables pour compter dans l’addition finale. Je m’efforce donc que mon attitude soit aussi éloignée de la froide supériorité du philosophe que de l’arrogance du César. Les plus opaques des hommes ne sont pas sans lueurs : cet assassin joue proprement de la flûte ; ce contremaître déchirant à coups de fouet le dos des esclaves est peut-être un bon fils ; cet idiot partagerait avec moi son dernier morceau de pain. Et il y en a peu auxquels on ne puisse apprendre convenablement quelque chose. Notre grande erreur est d’essayer d’obtenir de chacun en particulier les vertus qu’il n’a pas, et de négliger de cultiver celles qu’il possède.

*

Chacun de nous a plus de vertus qu’on ne le croit, mais le succès seul les met en lumière, peut-être parce qu’on s’attend alors à nous voir cesser de les exercer. Les êtres humains avouent leurs pires faiblesses quand ils s’étonnent qu’un maître du monde ne soit pas sottement indolent, présomptueux, ou cruel.

*

Je me félicitais que notre passé fût assez long pour nous fournir d’exemples, et pas assez lourd pour nous en écraser ; que le développement de nos techniques fût arrivé à ce point où il facilitait l’hygiène des villes, la prospérité des peuples, et pas à cet excès où il risquerait d’encombrer l’homme d’acquisitions inutiles ; que nos arts, arbres un peu lassés par l’abondance de leurs dons, fussent encore capables de quelques fruits délicieux. Je me réjouissais que nos religions vagues et vénérables, décantées de toute intransigeance ou de tout rite farouche, nous associassent mystérieusement aux songes les plus antiques de l’homme et de la terre, mais sans nous interdire une explication laïque des faits, une vue rationnelle de la conduite humaine. Il me plaisait enfin que ces mots même d’Humanité, de Liberté, de Bonheur, n’eussent pas encore été dévalués par trop d’applications ridicules.

*

Je doute que toute la philosophie du monde parvienne à supprimer l’esclavage : on en changera tout au plus le nom. Je suis capable d’imaginer des formes de servitude pires que les nôtres, parce que plus insidieuses : soit qu’on réussisse à transformer les hommes en machines stupides et satisfaites, qui se croient libres alors qu’elles sont asservies, soit qu’on développe chez eux, à l’exclusion des loisirs et des plaisirs humains, un goût du travail aussi forcené que la passion de la guerre chez les races barbares. À cette servitude de l’esprit, ou de l’imagination humaine, je préfère encore notre esclavage de fait.

*

Je n’ai pas d’enfants, et ne le regrette pas. Certes, aux heures de lassitude et de faiblesse où l’on se renie soi-même, je me suis parfois reproché de n’avoir pas pris la peine d’engendrer un fils, qui m’eût continué. Mais ce regret si vain repose sur deux hypothèses également douteuses : celle qu’un fils nécessairement nous prolonge, et celle que cet étrange amas de bien et de mal, cette masse de particularités infimes et bizarres qui constitue une personne, mérite d’être prolongé. J’ai utilisé de mon mieux mes vertus ; j’ai tiré parti de mes vices ; mais je ne tiens pas spécialement à me léguer à quelqu’un.

*

L’une des meilleures manières de recréer la pensée d’un homme : reconstituer sa bibliothèque.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Jurnalul ascuns, de Sebastian Barry

jurnalul-ascunsJurnalul ascuns, de Sebastian Barry, Editura Univers, traducere din engleză de Liliana Pop

Romanul de față a fost nominalizat la Man Booker Prize în 2008 și a câștigat prestigiosul James Tait Black Memorial Prize for Fiction în 2009. Am început în forță cu premiile ca să fie clar de la început că este un roman foarte bun, chiar dacă, cine știe cum, rândurile mele de mai jos nu vor fi suficiente pentru a vă convinge.

Pe mine m-au cucerit și povestea, și scriitura. Povestea începe în Irlanda, în 1957, cu mărturia unei femei de vreo sută de ani, care trăiește într-un fost spital de boli nervoase și-și așterne pe hârtie viața zbuciumată. O însoțim în copilăria, adolescența și tinerețea ei, îl cunoaștem prin intermediul acesteia pe tatăl mult iubit, pe mama tăcută și înstrăinată, pe Tom, soțul ei la un moment dat, familia lui, preotul comunității și niște revoluționari. Atmosfera Irlandei din secolul al nouăsprezecelea, darul povestirii, cu care este înzestrată protagonista (Roseanne), și dramatismul întâmplărilor au făcut ca romanul să-mi persiste în minte și când eram departe de el.

În paralel, suntem martorii însemnărilor din caietul doctorului Grene, cel care are în grijă bolnavii și bătrânii din instituție și care, în vederea mutării acestora într-o altă clădire, are sarcina de a-i evalua și, dacă este cazul, de a-i „elibera”. Această datorie administrativă îl aduce din nou aproape de Roseanne, o prezență puternică și obsedantă, care l-a marcat în lunga perioadă în care a fost responsabil de spital. Încercările lui de a găsi la bătrâna care încă mai păstrează semnele frumuseții de odinioară răspunsuri legate de trecutul ei sunt fără succes, așa că doctorul își va lua informațiile din surse oficiale: declarații ale preotului, dosare arhivate de la alte instituții.

Ce mi-a plăcut este că varianta ei de adevăr, înfrumusețată pe alocuri și metaforizată, este prezentată în contrapunct cu varianta oficială, în care imaginile din mintea ei își găsesc explicații concrete. Istoria națională se împletește cu istoria ei personală, puterea bisericii și cutumele sunt mai puternice decât sentimentele și legăturile dintre oameni, iar lumea lăuntrică devine singurul refugiu într-un destin nedrept. Trecutul este scos la lumină încet-încet, iar finalul aduce nu numai împlinirea unei promisiuni mai vechi, ci și răspunsurile mult căutate.

Romanul este foarte frumos scris (și tradus), așa că vi-l recomand călduros, iar pentru potențarea atmosferei, dacă mai e cazul, îl puteți combina fie cu melodii irlandeze tradiționale ascultate în surdină, fie cu niște filme tematice (eu am văzut Brooklyn imediat după ce l-am terminat). Vă las cu vreo două citate:

Vorbele lui m-au ferecta în tăcere, fără să știu de ce. La urma urmei, nu erau vorbe deschise, ușoare, fericite, ca ale tatii. Voiam să îl ascult, dar nu voiam să îi răspund acum. Responsabilitatea aceea ciudată pe care o simțim față de ceilalți când vorbesc, ca să le oferim consolarea unui răspuns. Bieții oameni! Și, oricum, nu pusese o întrebare. Plutea doar acolo, în odaie, un om viu la mijlocul vieții, care murea pe nesimțite în picioare, ca noi toți.

***

Cei trei frați, Jack, Tom și Eneas. O,da.

În partea de apus a Irlandei, că veni vorba, Eneas are trei slabe: E-ne-as. În Cork, mă tem că sunt două, și sună mai mult a dinapoia omului decât a nume.

15 Comments

Filed under Citate, Lecturi