Monthly Archives: noiembrie 2015

Ce am mai citit (3)

Știu, știu, mă repet! Nu dau dovadă de prea mare originalitate când vine vorba despre titlul sintezelor mele, dar lipsa timpului mă obligă să adun într-un singur articol lecturile din ultima vreme și, implicit, să nu zăbovesc prea mult nici asupra lor, nici asupra titlului.

Trăim vremuri zbuciumate, cu vești proaste mai aproape sau mai departe de noi, cu griji zilnice și îndreptate spre viitor, așa că niște cărți amuzante mi s-au părut cea mai bună alegere pentru a mai înveseli atmosfera.

cazul-jane-eyreCazul Jane Eyre, de Jasper Fforde, Editura Humanitas, Colecția Raftul Denisei, 2011, traducere de Carmen Toader

Deși am citit-o deja de vreo lună, încă n-am apucat să scriu nimic despre ea. Este o carte inundată de literatură: în Anglia imaginată de Fforde, există o divizie de forțe speciale dedicată prinderii infractorilor literari, care fură manuscrise valoroase și răpesc personaje din cărți; Shakespeare este mai mult decât un idol național, spectacolele după piesele sale sunt interactive, publicul rostește replicile în cor, odată cu actorii, există chiar tonomate care declamă câte un monolog celebru scris de acesta; susținătorii teoriei că piesele lui Shakespeare ar fi fost, de fapt, scrise de altcineva, respectiv de Francis Bacon, umblă ca misionarii din ușă în ușă și întreabă: Aveți o clipă să vorbim despre Shakespeare?; oprirea timpului în loc, precum și călătoria în timp și în cărți sunt posibile; și multe alte asemenea. Ei bine, în lumea aceasta ciudată, romanul Jane Eyre este în pericol când temutul și neînvinsul răufăcător Acheron Hades o răpește pe protagonistă, intervenind astfel în desfășurarea acțiunii, iar detectivul literar Thursday Next trebuie să-l împiedice.

O lectură amuzantă și plăcută, bogată în referințe literare și istorice, de savurat într-o zi ploioasă sau, în curând, în serile de iarnă.

lit-kitLit Kit, de Sandra Newman, Editura Baroque Books & Arts, 2013, traducere de Mihai Moroiu

Și pentru că tot vorbeam despre referințe literare, sunt absolut încântată de cartea asta, al cărei subtitlu este: kitul de supraviețuire în literatura occidentală sau cum să citești clasicii fără reverență.

Îndrăznesc să spun că este visul oricărui licean sau student la Litere sau, de ce nu, al oricărui cititor care vrea să parcurgă rapid, plăcut și extrem de amuzant operele cele mai importante din literatura occidentală. Citind-o, m-am întrebat cu ciudă unde era colecția asta când îmi toceam eu coatele pe băncile facultății, încercând să urmăresc nume, titluri, ani și personaje turuite cu un accent îngrozitor de un profesor care înțelegea să insufle frică, nu dragoste de literatură. (Culmea ironiei, deși preda și cursul de pedagogie, era cel mai prost pedagog întâlnit vreodată). Mă rog, revenind, cartea asta reușește ceea ce unii profesori, chiar universitari, n-au reușit niciodată: și anume să-ți prezinte pe scurt, cu un farmec inegalabil, operele literare occidentale de la începuturi până în secolul XX astfel încât să-ți stârnească interesul, admirația, curiozitatea și, mai ales, să te binedispună. La sfârșitul fiecărei secțiuni dedicate unui autor, autoarea face și un scurt tabel în care dă note lucrărilor acestora pentru importanță, accesibilitate și amuzament.

Un citat, spre exemplificare (despre Henry Fielding):

Celălalt „celălalt” roman este Amelia, o relatare literarizată a vieții amare pe care Fielding i-o făcuse soției sale răposate, Charlotte, unde ea este înfățișată ca un ideal al virtuților feminine: frumoasă, îngăduitoare, generoasă, condamnată. Nu s-a consemnat părerea despre această carte a celei de-a doua soții ale sale, cât se poate de vie. Poate că nici nu i-a păsat: fusese fata în casă a celei dintâi, iar comentatorii simpatizanți sugerează că pe cei doi i-a legat durerea la dispariția Charlottei. Cei nesimpatizanți susțin că Fielding a luat-o pentru că era în șase luni.

Jos pălăria, Sandra Newman, mulțumesc, Editura Baroque Books & Arts! De altfel, salut apariția pe piața editorială românească a acestei edituri care în scurt timp a știut să-și facă un profil aparte, cu o concepție grafică foarte frumoasă pentru toate copertele și titluri interesante. Eu am mai citit până acum Jurnal de lectură, de Alberto Manguel, și Extraordinarul voiaj al unui fakir care a rămas blocat întrun dulap Ikea, de Romain Puértolas. De altfel, la recentul târg de carte Gaudeamus, standul Baroque a fost singurul unde am văzut personalul editurii discutând pertinent cu persoanele interesante despre cărțile de pe rafturi și făcându-le recomandări așa cum orice librar ar trebui să știe și să facă. Încă o dată, felicitări!

Mă opresc aici cu lecturile din ultimul timp, pentru că celelalte nu se înscriu în aceeași categorie de „amuzante”. Rămân restantă cu impresiile despre o carte care m-a marcat mult și despre care sper să aud numai de bine în viitorul apropiat.

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

David Grossman

Prima mea întâlnire cu David Grossman s-a produs în aprilie anul acesta, când, atrasă de titlu, am citit romanul său Cartea de gramatică interioară. Am povestit deja cât de impresionată am fost de stilul lui poetic, muzical, extraordinar de frumos, precum și de povestea în sine. Săptămâna aceasta am avut bucuria să asist din public (unul destul de numeros, găzduit de Clubul Țăranului de la MȚR) la o seară cu scriitorul israelian, organizată de Editura Polirom și moderată de Cătălin Ștefănescu.

David Grossman

(Poză preluată de pe pagina de Facebook a evenimentului)

Încă de la început, David Grossman și-a captivat audiența cu modul său calm, bonom, sincer și foarte plăcut de a vorbi; și a vorbit despre cărțile sale, despre procesul scrierii, în special după producerea unei tragedii în viața personală, despre familia sa, despre atentatele recente de la Paris, despre război și statul israelian și despre necesitatea păcii.

Dintre romanele sale, l-a menționat pe cel mai recent, Un cal intră într-un bar, și a povestit chiar câteva scene, suficient cât să-mi confirme interesul (cumpărasem deja un exemplar la fața locului, înainte de începerea evenimentului). Protagonistul, un stand-up comedian, ridiculizează totul în mod agresiv și vulgar până când este confruntat de o femeie-copil care îl cunoștea de când erau mici și care exclamă dezamăgită: „Dar erai un băiat bun!” Acest episod declanșează în mintea personajului principal amintiri din copilărie despre moartea unuia sau ambilor părinți, nici el nu știe, pentru că nimeni nu i-a spus. Indiferența, măștile, umorul folosit ca armă și introspecția par să fie teme explorate în acest roman, dar vă povestesc mai multe după ce-l citesc.

Cartea de gramatică interioară este chiar despre familia sa. M-a amuzat că, la întrebarea tatălui său dacă cineva din afara familiei va înțelege oare ceva din cartea aceasta, David Grossman a răspuns arătându-i fiecare apariție a unei noi traduceri. „Vezi, mai înțeleg și alții!”

Până la capătul pământului – un roman început cu 3 ani și 3 luni înainte de moartea fiului său în război, despre o mamă al cărei fiu este plecat în război și care este convinsă că, atâta timp cât ea nu va fi acasă să primească vestea morții lui, aceasta nici nu se va întâmpla. Prin urmare, pleacă într-un pelerinaj în care aproape că răpește un bărbat pe care îl iubise în tinerețe și îi povestește necontenit acestuia despre fiul ei, sperând, încercând să-l țină astfel în viață. Un roman premonitoriu și terapeutic, în același timp, pentru că reîntoarcerea la lucrul asupra multiplelor versiuni ale romanului l-a ajutat pe autor să facă față mai ușor morții propriului fiu.

Următoarea carte, Căderea din timp, chiar a fost dedicată supraviețuirii după moartea copilului. Iar apropo de versiunile unui roman, David Grossman a declarat că romanele sale au, în medie, 20-25 de versiuni până să ajungă la forma finală, ceea ce mi se pare enorm: de câtă răbdare, atenție, detașare ca să poți privi totul cu un ochi proaspăt, și de cât perfecționism este nevoie pentru a cizela un roman în 25 de versiuni? Cum știe când să se oprească? Răspunsul său (parafrazez):

Atunci când scriu, îmi place să descopăr povestea, personajele, nu știu dinainte sfârșitul și nu mă gândesc dinainte la ce vor crede cititorii. Cercetarea și faptele sunt mai puțin importante, ceea ce contează este atmosfera, nuanțele redate, muzicalitatea. Caut melodia din fiecare poveste, fie că vorbim despre dialog, fie despre fluxul conștiinței. Atunci când simt că știu prea mult, mai mult decât cititorul, mă opresc, fiindcă vreau ca cititorul să scrie povestea odată cu mine.

Alte idei care mi-au plăcut și pe care le-am reținut:

I hope my books are an invitation to people to expose themselves to all of human situations, just like I do when I write.

Why do I write? I could answer: to make sense of life, but the truth is I love telling stories.

Peace will not only allow us to survive from one catastrophe to the next, but to live a full, normal life.

Ioana Petridean, traducătoarea a trei dintre romanele sale, a adăugat că, citindu-l pe David Grossman, și-a dorit ca toată lumea să poată înțelege limba ebraică pentru a-l putea citi în original. Venind de la o traducătoare, acesta este, cred, cel mai mare compliment care i se poate face unui scriitor. 🙂

Eu mă declarasem deja admiratoare înfocată a scriitorului israelian după lectura unui singur roman, iar la cât de încântată am fost de prezența lui la MȚR, abia aștept să le citesc și pe celelalte. Un scriitor excelent, dublat de un om care a lăsat o impresie de bunătate, de sinceritate, de echilibru și de decență; un scriitor celebru care mi-a strâns mâna când mi-a dat autograful și mi-a spus că și mama lui poartă același nume ca mine; un om care a știut să creeze o atmosferă extraordinară și așa o comuniune cu publicul încât sala l-a aplaudat în picioare.

V-am convins să-l citiți? 🙂 Dacă nu am reușit eu, citiți interviul acordat Mediafax, interviul acordat ziarului Adevărul, sau impresiile lui Constantin Piștea de la același eveniment, consemante pe Bookhub.

5 Comments

Filed under Evenimente

Paris

Zilele acestea, Parisul este asociat cu atentatele, terorismul, frica, refugiații, extremiștii islamiști etc. Parisul despre care vreau să vă vorbesc eu nu are nicio legătură cu asta, ci este doar o frumoasă și aglomerată capitală europeană. Am amânat vreo lună să povestesc ce am văzut și cum mi s-a părut scurta mea excursie acolo, din motivele pe care le-am explicat în articolul precedent, dar acum m-am hotărât să-l rememorez.

În capitala Franței mai fusesem pe vremea studenției, când universitatea la care studiam în cadrul programului Socrates-Erasmus a organizat o excursie pentru studenții străini. Am bifat atunci în goana autocarului câteva puncte de interes turistic, din care mi-au rămas în minte mai ales Turnul Eiffel și panorama de la Sacré Coeur. De data asta am avut mai mult timp la dispoziție, dar la câte minunății ai de văzut în Paris, tot insuficient a fost. Am purces totuși ca turiștii conștiincioși să vedem cât mai multe în cele 4 zile petrecute acolo, iar impresiile au fost amestecate.

Cum ne-am cazat la un hotel din apropierea Gare du Nord, am avut mai multe avantaje. Primul este că am văzut și o altă față a Parisului decât cea strict turistică, centrală, cosmetizată, și anume viața dintr-un cartier colorat, animat, foarte aglomerat și multicultural: populație amestecată (negri, arabi, asiatici); magazine arăbești cu produse ieftine și variate; restaurante italienești, chinezești, japoneze; străzi tematice în funcție de specificul magazinelor: costume de miri și rochii de mireasă (la prețuri foarte mici!), flori, materiale de confecții, suveniruri; multe restaurante și farmacii (nu am văzut la fel de multe bănci, însă). Al doilea avantaj a fost că eram aproape de cartierul Montmartre, pe care-l puteam vizita la pas. În fine, Gare du Nord este foarte bine situată din punct de vedere al transportului: are stație (chiar capăt de linie) pentru autobuzele Big Bus, legături bune cu metroul spre centru și cu RER către aeroport. Sigur, pentru orice plus, există și un minus: personaje destul de dubioase în fața gării, indivizi care încercau să vândă telefoane pe sub mână, trotuare murdare, persoane fără adăpost care monopolizau cu saltele, catrafuse și miros câte o zonă de trecere destul de aglomerată etc. Dar nu ne-am simțit în nesiguranță și nu am fost martori la nicio agresiune. Singurul eveniment notabil în zonă a fost o demonstrație destul de numeroasă a transsexualilor care scandau și purtau lozinci pentru egalitatea de drepturi.

Ne-am început așadar turul cu Montmartre. Ce nu ne-a plăcut: străduța de acces spre biserica Sacré Coeur era plină de țigani români care îmbiau și chiar reușeau să atragă turiști cu alba neagra și care se pare că aveau un sistem destul de bine pus la punct pentru a evita jandarmii care patrulau pe acolo. În plus, privirile atente și lacome ale unora fixate pe câte un rucsac sau buzunar închis neglijent m-au făcut să stau cu mâna încleștată pe rucsac și cu ochii în patru în toate zonele aglomerate. (De altfel, în toate obiectivele turistice importante vizitate erau panouri și anunțuri care avertizau turiștii să fie atenți la hoții de buzunare.) Pentru cine nu știe, Biserica Sacré Coeur se află pe o colină de unde priveliștea Parisului este cuprinzătoare și impresionantă. Este și un loc preferat pentru fotografii de nuntă, am văzut vreo trei cupluri de proaspăt însurăței numai cât am stat noi pe acolo. Biserica în sine, la fel ca Notre Dame, este foarte comercială, ceea ce nu ar fi o surpriză neapărat, dar nu mă așteptam ca în interior să fie magazin de suveniruri, tonomate de la care puteai să-ți cumperi monede cu chipul papei (cred, nu m-am uitat cu mare atenție la ele) sau lumânări cu 10 EUR/bucata. Și aici, la fel ca și la celelalte obiective vizitate, vânzători ambulanți de suveniruri și foarte mulți turiști cu selfie sticks. Doritorii pot face turul cartierului cu un trenuleț deschis, prevăzut cu ghid audio în trei limbi (franceză, engleză și spaniolă), care trece pe lângă faimosul cabaret Moulin Rouge sau pe lângă nu mai puțin faimosul Le Lapin Agile, sau să coboare la baza colinei cu funicularul.

2015 784

2015 786

2015 802

2015-10-17 14.12.46

Plimbarea cu autobuzul Big Bus este o idee bună dacă aveți puțin timp la dispoziție și vreți să acoperiți cât mai multe atracții turistice. Pe lângă asta, eu am apreciat explicațiile ghidului (puteți alege din vreo 11 limbi) și posibilitatea de a vedea orașul de sus, de la etaj. Traseul Big Bus este destul de generos: Tour Eiffel – Champ de Mars – Opéra Garnier – Louvre (Pyramide + Pont des Arts) – Notre Dame – Musée d’Orsay – Champs Elysées – Grand Palais – Trocadero – Gare du Nord. Puteți urca și coborî când vreți, puteți alege turul de noapte sau/și croaziera pe Sena cu bateau-mouche și turul pe jos de la Notre Dame la Luvru. Noi am făcut toate astea și ne-au plăcut, chiar dacă am cam înghețat pe platforma autobuzelor și la un moment dat ne-am învârtit aiurea pentru că se tot blocau străzile din nu știu ce motiv și șoferul era obligat să dea înapoi, să ocolească, să revină etc. Ghizii cu care am discutat aveau accent foarte bun în engleză și spaniolă, de vorbitori nativi, fiind – după cum ne-au mărturisit – crescuți și educați prin alte țări, motiv pentru care i-am invidiat sincer.

2015 927

2015-10-18 15.34.18

2015 832

2015 837

2015 863

2015 948

2015 857

Un loc în care ne-am „pierdut” câteva ore a fost Librăria Joseph-Gilbert, mai bine zis librăriile, pentru că sunt mai multe corpuri de clădire, fiecare cu specificul lui (în ultima zi, am descoperit că magazinul cu CD-uri și DVD-uri, pe care îl căutaserăm în Cartierul Latin, pe lângă magazinele înrudite, se afla de fapt la câteva sute de metri de hotelul nostru). Multe etaje de cărți mai noi și mai vechi, în franceză și în limbi străine, ordonate alfabetic, ca la bibliotecă, albume de artă, cărți pentru copii, benzi desenate, vederi etc. Nu ne mai venea să plecăm de acolo! Din păcate, aveam limită de greutate la bagaj, așa că nu am putut cumpăra prea multe; eu am fost fericită că am găsit Agota Kristof cu trilogia: Le Grand Cahier, La preuve, Le troisième mensonge.

2015-10-19 09.54.16

2015-10-19 10.28.43

2015-10-19 10.33.03

Străduțele din apropiere sunt un deliciu: înguste și pline de terase și restaurante cu specific diferit, dar și de magazine cu suveniruri. Să tot stai și pe acolo!

2015-10-19 11.08.12

Vă spuneam un pic mai devreme de turul pe jos de la Notre Dame (superbă clădire, păcat de comerțul dinăuntru și de cerșetorii de afară), care trece pe lângă Conciergerie (fostă închisoare și loc de tortură, actualmente Palais de Justice, care găzduiește și La Sainte Chapelle, pe care n-am mai avut timp să o vizităm, în pofida argumentelor ghidului), apoi trece pe Quai de l’Horloge (care-și ia numele după primul orologiu public din Paris), Pont Neuf (cel mai vechi pod din Paris, în ciuda numelui), Pont des Arts (cu istoria lacătelor sale, interzise acum din cauza greutății pe care o adăugau podului și care îi punea în pericol structura), și până la Luvru.

2015 942

2015-10-19 11.15.44

2015 947

2015 951

Ei, la Luvru a fost o altă poveste: ca să vezi un muzeu care se întinde pe 17 km, îți trebuie timp, răbdare, energie și tihnă. Din păcate, și noi, la fel ca celelalte sute sau mii de turiști, eram pe fugă, așa că ne-am alăturat puhoiului de oameni care aproape că alergau prin săli ca pe bulevard, zăpăciți printre indicatoare, planuri ale sălilor și ghizi binevoitori, cu aparate de fotografiat și telefoane înfipte în selfie sticks, bifând din goana pașilor câte o operă de artă. Printre vedetele expoziției (bifate și de noi) sunt, cum altfel, Mona Lisa, Venus din Milo, La Victoire de Samothrace, niște sclavi de-ai lui Michelangelo și apartamentele lui Napoleon al III-lea. Mi-ar fi plăcut să mă rup cumva de mulțimea dezlănțuită și să pot vizita muzeul pe îndelete, sală cu sală, etaj cu etaj. Poate altădată…

2015 955

2015 962

2015 973

2015-10-19 14.28.19

2015-10-19 14.30.18

2015 975

2015-10-19 14.54.10

2015-10-19 14.54.28

Am mai fost curioși să vedem clădirea modernă a Operei, înălțată pe locul fostei închisori Bastilia, dar am fost foarte dezamăgiți de colosul din metal și sticlă. Poate la interior să arate mai bine. Ne-au plăcut gurile de metrou, deși sistemul subteran e cam alambicat, cel puțin la început, până-ți dai seama că săgeata în jos înseamnă înainte, nu coborâre, și că primul panou pe care îl vezi la intrarea pe peron conține instrucțiuni ca să ajungi pe linia X, nu că ai ajuns deja pe linia X. În fine, un pic de amețeală specifică turiștilor și motiv de râs când vocea care anunța stațiile de metrou mai întâi urca în intonație, părând că te întreabă dacă într-adevăr urmează stația cu pricina, apoi cobora, ca să-ți confirme. 🙂

2015-10-17 14.01.01

Buchiniștii de pe Sena, mai puțini decât îmi aduceam eu aminte, poate pentru că era destul de devreme…

2015-10-18 10.48.26

Am mai apreciat sistemul foarte deștept de check-in din aeroport, unde se pune mare accent pe autonomia pasagerilor: îți faci singur check-in de la automatele din aeroport, îți cântărești și-ți înregistrezi tot singur bagajul de cală, după care te plimbi în voie pe la magazinele (scumpe!) din zona duty free, înainte să arăți doar biletul, nu și actul de identitate. Avantaj sau dezavantaj al Zonei Schengen, din punct de vedere al securității? Îmi pare rău că nu am ajuns nici de data asta la Cimitirul Père Lachaise, aș fi vrut să văd mormintele atâtor personalități, ca Oscar Wilde, Jim Morrison, Balzac, Sarah Bernhardt și Colette, ca să dau numai câteva exemple.

Cam asta a fost plimbarea mea la Paris, din păcate, aparatul de fotografiat mi s-a stricat încă din Berlin, așa că am poze puține și proaste, dar am încercat să fac o selecție mai sus. Mai bine vă arătam vederile cumpărate, că-s mult mai reușite. 🙂 Poate data viitoare vă povestesc ce am văzut nou în Berlin.

12 Comments

Filed under Călătorii