Monthly Archives: octombrie 2015

Plopii din Berlin, de Anne B. Ragde

plopii-din-berlinPlopii din Berlin, de Anne B. Ragde, Editura Univers, Colecția Ora 11, 2015, traducere din norvegiană de Aurora Kanbar și Erling Schøller

Dacă, la fel ca mine, văzând acest titlu, v-ați pregătit pentru o poveste care se petrece în Berlin, atunci înseamnă că, la fel ca mine, ați fost păcăliți de autoare. Acțiunea romanului ne poartă prin Norvegia și Danemarca, iar Berlinul cu plopii lui este menționat doar în trecere, ca o cheie a trecutului ce se lasă cu greu descifrat.

Subiectul poate părea un pic macabru, la început, dat fiind că primele pagini descriu sinuciderea unui băiat și ne fac cunoștință cu unul dintre personajele centrale, Margido Neshov, antreprenor de pompe funebre. Aflăm treptat că asta este doar o parte a poveștii și că el este doar unul din cei trei frați Neshov: Tor locuiește la ferma familiei împreună cu mama lui și cu tatăl cam absent și nebăgat în seamă; iar Erlend este fiul homosexual care a părăsit în urmă cu douăzeci de ani familia și țara și s-a stabilit în Copenhaga, unde a devenit decorator de vitrine și trăiește bogat și fericit cu iubitul lui, Krumme. Odată cu îmbolnăvirea mamei și internarea acesteia în spital, în peisaj apare și fiica lui Tor, Torunn, o femeie de 37 de ani pe care acesta abia o cunoaște, dar pe care o anunță de situația bunicii ei. Poarta este deschisă pentru o reuniune de familie la care niciunul dintre membrii ei nu visa măcar, iar întâmplarea aceasta contribuie la schimbări majore în viețile lor și la dezgroparea unui trecut misterios.

Mi-a plăcut că personajele sunt destul de bine individualizate, mai ales Tor cu dragostea lui de animale (vaci și porci), singurătatea și dependența de mamă, Erlend cu firea lui de artist, tonul afectat, umorul și căldura sa, și Torunn, cu felul ei deschis, prietenos și milos de a fi, un soi de liant al întregii familii din care, paradoxal, nu a făcut parte efectiv până în prezent. Lectura este plăcută, dramatismul situației este potențat de apropierea Crăciunului, iar atmosfera în general destul de apăsătoare este presărată cu dialogurile pline de culoare și umor ale lui Erlend. Nu lipsesc nostalgia și aducerile aminte, dar nici proiecțiile în viitorul nesigur acum. Marea surpriză vine la final, când trecutul iese la suprafață într-un mod neașteptat, într-o scenă demnă de o piesă de teatru. Romanul se încheie ciclic, ultimele pagini dând sens și paginilor care deschid cartea.

Se pare că autoarea a mai scris două volume cu aceiași protagoniști, creând o trilogie a familiei Neshov, ce s-a bucurat de mare succes și urmează să apară și la Univers. Eu una mă bucur că se traduce și literatură din țările scandinve, iar Anne B. Ragde se alătură celorlalți autori nordici pe care am avut ocazia să-i cunosc astfel: Liza Marklund și Henrik Fexeus (Suedia), Kjersti Skomsvold și Per Petterson (Norvegia), Sjon (Sigurjon Birgir Sigurdsson) (Islanda). La această listă aș vrea să-i adaug pe Knut Hamsum (deși am fost șocată când recent, la Muzeul de Istorie din Berlin, am aflat despre opiniile lui politice radicale: rasism, fascism, admirație pentru Hitler – dar despre asta poate vă povestesc cu altă ocazie) și Peter Hoeg. Voi ce autori nordici mai știți/recomandați?

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Kilipirim 2015

Azi a început o nouă ediție de Kilipirim – târg de carte cu reducere, organizat tot la etajul 2 din Magazinul Unirea (aripa Călărași). Am fost pe acolo încă din prima zi, la o oră la care lumea nu se înghesuie să meargă prin magazine sau la târguri de cărți (în principal din cauză că sunt cu toții la serviciu), tocmai ca să evit aglomerația. Atmosfera a fost cam la fel ca anul trecut, adică puține standuri (cred că mai puține decât se adunau la Sala Dalles înainte), dar ai ce găsi acolo.

Cărți bune la 5 lei!

Editurile Humanitas și Polirom au standurile cele mai interesante, după părerea mea, cu titluri multe și prețuri bune. Eu am plecat de acasă hotărâtă să nu mă întorc cu o sacoșă de cărți, pentru că am deja destule necitite, dar știți voi vorba aia cu socoteala și târgul. Și apoi, de tsundoku nu te vindeci așa repede! Am găsit titluri interesante la 5 lei, așa că am luat câteva: trei de Saramago (am constatat acum că tot de la Kilipirim luasem și Eseu despre orbire); Pastorala americană, deși o am și în engleză (probabil o să le citesc în paralel, așa, de dragul comparației); Copila de zăpadă, despre care țin minte că am auzit numai de bine, dar pe asta o păstrez pentru serile reci de iarnă; și, în fine, Cazul Jane Eyre, o carte care m-a atras prin titlu și descrierea de pe verso: un detectiv literar pleacă în căutarea unui criminal care răpește personaje literare! Sună foarte bine și abia aștept! 🙂

Kilipirim 2015

Printre celelalte edituri prezente: Trei, Nemira, Curtea Veche, Rao, Casa de pariuri literare și câteva standuri cu cărți pentru copii, peste care eu am trecut rapid, dar dacă vă interesează așa ceva, mergeți, cu siguranță au reduceri! În rest, prețurile variau cam între 14 și 34 de lei (din ce am văzut eu, dar n-am verificat toate etichetele). La intrarea în spațiul târgului, veți găsi din nou anticari, ceva cărți despre misticism și standuri cu cosmeticale. Azi era cam pustiu, dar bănuiesc că serile și în weekend se va aglomera suficient! Târgul se încheie duminică, 1 noiembrie, așa că mergeți când puteți, probabil veți găsi ceva potrivit pentru fiecare!

8 Comments

Filed under Evenimente

A Little Life, de Hanya Yanagihara

A Little LifeA Little Life, de Hanya Yanagihara, Doubleday, 2015

Vă spuneam data trecută că, deși începutul a fost mai anevoios și am intrat destul de greu în atmosferă, am perseverat și bine am făcut! Cele 720 de pagini spun cea mai emoționantă, înfiorător de dură, sfâșietor de tristă, dar și incredibil de frumoasă poveste despre dragoste și prietenie pe care am citit-o în ultima vreme.

Romanul urmărește viețile a patru prieteni, cu incursiuni în trecut, salturi în timp și schimbări de perspectivă. Personajul central este Jude St. Francis, un tip inteligent și sensibil, cu un trecut întunecat care și-a lăsat marca pe trupul și psihicul lui și care se întoarce permanent să-l bântuie. Deși stârnește dragostea, admirația și prietenia celor din jurul său, iar ca avocat de succes provoacă teamă și respect, Jude este un suflet chinuit și rămâne un mister chiar și pentru cei mai apropiați prieteni. Cel care reușește să pătrundă în intimitatea lui este Willem, un actor debutant și apoi de succes, care întruchipează definiția prieteniei, iubirii și a încrederii. Alte personaje adiacente – Malcolm, un arhitect și bun prieten, JB – un pictor destul de tulburat, la rândul lui, Harold, profesorul lui Jude, care îl adoptă, Andy, doctorul și prietenul lui – completează cercul de oameni buni, atenți, grijulii, care dau o doză puternică de normalitate vieții lui Jude.

Dincolo de ei, însă, se află umbrele trecutului, fantome care revin obsesiv, personaje malefice, chiar dacă unele deghizate ca figuri binevoitoare, și urmele lăsate de ele asupra trupului schilodit și psihicului aproape distrus ale lui Jude. M-am întrebat dacă valoarea cărții nu este cumva diminuată de galeria aceasta de personaje ce pot părea liniare, definite prea în alb și negru, prea în băieți buni și băieți răi, dar ele evoluează permanent și sunt suficient de nuanțate ca să evite acest pericol. Un alt aspect pe care l-am remarcat a fost puținătatea personajelor feminine: deși sunt menționate mai multe nume, doar două se remarcă: Ana, prima prezență binevoitoare din viața lui Jude, multă vreme singura căreia el i s-a confesat vreodată, și Julia, mama sa adoptivă, care rămâne totuși destul de discretă. Cu toate acestea, nu am simțit că romanul ar suferi cumva din cauza acestei distribuții preponderent masculine: poveștile sunt atât de pline de emoție, de sensibilitate, de introspecție, încât echilibrul este atins oricum.

Vorbind despre echilibru, găsim de toate în cartea de față: milă și înțelegere față de copilul Jude, care nici nu a avut vreodată, de fapt, copilărie și a fost obligat să se maturizeze mult prea repede (he „can’t remember being a child and being able to define happiness: there was only misery, and fear, and the absence of misery or fear, and the latter state was all he had needed or wanted”), revoltă față de nenorociții care au putut să abuzeze de un copil, duioșie față de oamenii din jurul lui care îl acceptă și-l iubesc și-l ajută necondiționat, bucurie pentru momentele când viața lui pare să fi intrat, în sfârșit, pe un făgaș normal, cu liniște, sănătate și o stare generală de bine, speranță că totul se va rezolva până la urmă, disperare când viața se dovedește încă o dată nedreaptă, durere când este descrisă suferința lui și a celorlalți, fericire când personajul central pare să cunoască, la rândul lui, fericirea. Totul e descris atât de realist, încât e imposibil să nu te afecteze, să rămâi distanțat, să-ți spui că e „doar” o carte și că, de fapt, nu e real. Mie-mi venea să plâng în hohote, dar eram în aeroport sau în avion și nu puteam să las frâu liber trăirilor, așa că a trebuit să mă opresc efectiv din citit, să inspir adânc și să-mi șterg lacrimile cât mai discret.

Temele abordate sunt și ele sensibile: dragostea sub diverse forme – între două persoane (de același sex), între părinți și copii, dragostea de sine; sexul (benevol, sursă de plăceri, și forțat, sursă de traume); prietenia; succesul profesional; refugiul în muncă; autovictimizarea; neputința și suferința celor apropiați de o persoană care se automutilează; dependența (de droguri, de automutilare, de alte persoane); neîncrederea; vindecarea (sau imposibilitatea de a vindeca) trecutul cu dragoste, succes sau bani; etc. Romanul este frumos și bine scris, extrem de intens pe alocuri, emoționant de la cap la coadă și merită cu prisosință și numeroasele premii și nominalizări, și aprecierea publicului cititor. Ca de obicei, vă las cu câteva citate:

There were times when the pressure to achieve happiness felt almost oppressive, as if happiness were something that everyone should and could attain, and that any sort of compromise in its pursuit was somehow your fault.

*

He wanted to know Harold better, but over dinner he had been reminded that that process—getting to know someone—was always so much more challenging than he remembered. He always forgot; he was always made to remember. He wished, as he often did, that the entire sequence—the divulging of intimacies, the exploring of pasts—could be sped past, and that he could simply be teleported to the next stage, where the relationship was something soft and pliable and comfortable, where both parties’ limits were understood and respected.

*

Was it better to trust or better to be wary? Could you have a real friendship if some part of you was always expecting betrayal?

*

I have never been one of those people—I know you aren’t, either—who feels that the love one has for a child is somehow a superior love, one more meaningful, more significant, and grander than any other. I didn’t feel that before Jacob, and I didn’t feel that after. But it is a singular love, because it is a love whose foundation is not physical attraction, or pleasure, or intellect, but fear. You have never known fear until you have a child, and maybe that is what tricks us into thinking that it is more magnificent, because the fear itself is more magnificent. Every day, your first thought is not “I love him” but “How is he?” The world, overnight, rearranges itself into an obstacle course of terrors. I would hold him in my arms and wait to cross the street and would think how absurd it was that my child, that any child, could expect to survive this life. It seemed as improbable as the survival of one of those late-spring butterflies—you know, those little white ones—I sometimes saw wobbling through the air, always just millimeters away from smacking itself against a windshield. And let me tell you two other things I learned. The first is that it doesn’t matter how old that child is, or when or how he became yours. Once you decide to think of someone as your child, something changes, and everything you have previously enjoyed about them, everything you have previously felt for them, is preceded first by that fear. It’s not biological; it’s something extra-biological, less a determination to ensure the survival of one’s genetic code, and more a desire to prove oneself inviolable to the universe’s feints and challenges, to triumph over the things that want to destroy what’s yours. The second thing is this: when your child dies, you feel everything you’d expect to feel, feelings so well-documented by so many others that I won’t even bother to list them here, except to say that everything that’s written about mourning is all the same, and it’s all the same for a reason—because there is no real deviation from the text. Sometimes you feel more of one thing and less of another, and sometimes you feel them out of order, and sometimes you feel them for a longer time or a shorter time. But the sensations are always the same. But here’s what no one says—when it’s your child, a part of you, a very tiny but nonetheless unignorable part of you, also feels relief. Because finally, the moment you have been expecting, been dreading, been preparing yourself for since the day you became a parent, has come. Ah, you tell yourself, it’s arrived. Here it is. And after that, you have nothing to fear again.

*

the only trick of friendship, I think, is to find people who are better than you are—not smarter, not cooler, but kinder, and more generous, and more forgiving—and then to appreciate them for what they can teach you, and to try to listen to them when they tell you something about yourself, no matter how bad—or good—it might be, and to trust them, which is the hardest thing of all. But the best, as well.

*

The best part about going away is coming home. Who said that? Not him, but it might as well have been, he thinks as he moves through the apartment. It is noon: a Tuesday, and tomorrow they will drive to Boston. If you love home—and even if you don’t—there is nothing quite as cozy, as comfortable, as delightful, as that first week back. That week, even the things that would irritate you—the alarm waahing from some car at three in the morning; the pigeons who come to clutter and cluck on the windowsill behind your bed when you’re trying to sleep in—seem instead reminders of your own permanence, of how life, your life, will always graciously allow you to step back inside of it, no matter how far you have gone away from it or how long you have left it.

*

And now he is once again finding life more and more difficult, each day a little less possible than the last. In his every day stands a tree, black and dying, with a single branch jutting to its right, a scarecrow’s sole prosthetic, and it is from this branch that he hangs. Above him a rain is always misting, which makes the branch slippery. But he clings to it, as tired as he is, because beneath him is a hole bored into the earth so deep that he cannot see where it ends. He is petrified to let go because he will fall into the hole, but eventually he knows he will, he knows he must: he is so tired. His grasp weakens a bit, just a little bit, with every week.

12 Comments

Filed under Citate, Lecturi