Monthly Archives: septembrie 2015

Barbarii. Eseu despre mutație, de Alessandro Baricco

BarbariiBarbarii. Eseu despre mutație, de Alessandro Baricco, Editura Humanitas, traducere din italiană de Dragoș Cojocaru

Cartea asta vine cu o poveste simpatică, demonstrând, dacă mai era nevoie, că putem primi recomandări de lectură în locuri dintre cele mai neașteptate. A fost odată ca niciodată… Ei, nici chiar așa. Într-o seară de vară, cred că anul trecut, eram la o terasă pe la Piața Romană și așteptam să-mi vină prietenii. Între timp, savuram o bere de ghimbir și o carte (culmea, nu mai știu ce citeam eu). La o masă vecină, un tip singur era cufundat în propria lectură; părea că soarbe fiecare cuvânt, pufnind din când în când, zâmbind, ridicând din sprânceană. Evident, nu își dădea seama că face un soi de mini-spectacol. De altfel, nici nu prea avea spectatori în afară de mine. Sigur că eram intrigată, așa că m-am sucit în toate felurile, cât de discret am putut, ca să citesc coperta rozalie: Barbarii. Eseu despre mutație, de Alessandro Baricco. Mi-am făcut o notă mentală și am revenit la cartea mea. După câteva minute, i-a sosit prietena/soția și a început să-i povestească însuflețit despre ce citise: „I-auzi ce zice ăsta aici” – și urma un întreg citat; sau „Fii atentă ce mișto” – alt citat. Eu mustăceam pe aproape, clar nu mai puteam să urmăresc nimic pe paginile din fața mea.

De atunci, am tot vrut s-o citesc, dar mereu interveneau altele și altele, așa că abia weekendul trecut am găsit răgazul. După reclama făcută de necunoscutul entuziast, nu știu ce aș putea să mai spun. Poate câteva informații de ordin general. Iată: volumul de față reunește 30 de articole pe care autorul le publicase în cotidianul La Repubblica în 2006, pe tema fenomenului „barbarilor” și a mutațiilor pe care le aduc aceștia. Ei bine, cine sunt barbarii despre care vorbește Baricco?

Cei pe care îi numim barbari sunt o specie nouă, care are branhii înapoia urechilor și a hotărât să trăiască sub apă. Evident că, din afară, noi, cu bieții noștri plămâni, deducem impresia unei apocalipse iminente. Acolo unde ei respiră, noi murim. Iar când ne vedem copiii uitându-se la apă cu jind, ne temem pentru ei și ne năpustim orbește împotriva singurului lucru pe care izbutim să-l vedem, și anume umbra unei hoarde barbare pe cale să sosească. Între timp, sub aripile noastre, fiii mai sus pomeniți deja respiră într-un fel oribil, scărpinându-se îndărătul urechilor, ca și când ar avea acolo ceva ce se cere eliberat.

Spus mai puțin metaforic, barbarii sunt cei care schimbă modul tradițional de a face lucrurile, găsind modalități mai simple, mai populare, mai practice și, uneori, mai superficiale de a avea și a da și altora acces la ele. Cu alte cuvinte, ei iau niște informații și activități care le erau rezervate elitelor și le diseminează maselor. Pentru asta, se folosesc de tehnologie (vezi aerul condiționat pentru producerea vinului hollywoodian), de un limbaj mai accesibil (care nu mai urmărește finețea expresiei, ci comunicarea ușoară și imediată, un limbaj comun tuturor, o gramatică universală întemeiată la cinematograf sau la televizor), de elementul spectaculos, pentru a ajunge, în fine, la o comercializare cu succes. În cuvintele autorului:

Bizuindu-se pe o anume inovație tehnologică, un grup de oameni aliniat în esență la modelul cultural imperial accede la o activitate care îi era refuzată, o aduce instinctiv la o spectaculozitate mai imediată și la un univers lingvistic modern, și astfel reușește să-i confere un succes comercial uimitor.

Pentru a-și demonstra teoria, Baricco dă ca exemple fotbalul, producția vinului, cărțile, vorbește despre revoluția Google, despre muzică, istorie, hamburger și Mickey Mouse, despre educație, război, democrație, suflet și altele asemenea. El face în permanență trimiteri la trecut, la momentele când nume sau concepte considerate clasice în ziua de astăzi au fost văzute de oamenii timpului lor ca niște barbarii, vorbește despre apariția romanului, despre muzica clasică și influența lui Vivaldi, Beethoven, Mozart și Wagner (Baricco are formație filosofică și muzicală), despre schimbarea interesului dinspre profunzime către superficialitate, dinspre efort către rapiditate, dinspre rafinament către spectaculozitate.

Baricco trage un semnal de alarmă, fără a fi disperat, cinic sau nostalgic, ci mai degrabă arătând cu umor și (măcar disponibilitate de) înțelegere care sunt mutațiile, cum funcționează ele și ce le motivează, precum și ce risc prezintă acestea pentru cultura existență și tradiție. Dacă mutațiile vor fi asimilate sau invers, vor asimila, rămâne de văzut.

Închei cu câteva rânduri despre cărți și mutațiile din acest domeniu:

acolo unde existau niște întreprinderi aproape familiale, în care pasiunea se conjuga cu niște profituri modeste, acum există enorme grupuri editoriale care urmăresc profituri demne de industria alimentară (…); acolo unde era librăria în care vânzătorul știa și citea, acum există marile magazine cu mai multe etaje, unde găsești CD-uri, filme și computere; acolo unde era editorul care lucra urmărind frumusețea și talentul, acum e omul-marketing, care cu un ochi privește spre autor și cu doi privește spre piață; acolo unde era o distribuție ce funcționa ca o bandă transportoare aproape neutră, acum există filtrul pe unde trec numai produsele cele mai potrivite pentru piață (…).

Vorbind despre cărțile vândute odată cu ziarele, inițiativă de marketing ce a făcut ca Faulkner, de exemplu, să fie cumpărat de oameni care altfel nu l-ar fi citit niciodată, dar și de cei care aveau deja două exemplare acasă:

dintr-un punct de vedere simbolic, era atât de puternic faptul că puteau fi cumpărate atât de simplu. „Dați-mi-o și pe asta, vă rog.” Câțiva euro. Și pe-aici ți-e drumul, cu Faulkner învelit în ziar. Era rapid. Nu subestimați acest aspect: era rapid, era un gest situabil într-o secvență rapidă de alte gesturi. Nu mai presupunea să te duci la librărie, să parchezi automobilul, să stai puțin de vorbă cu librarul și apoi să alegi, după care să te urci din nou în mașină și, în sfârșit, să poți face altceva. Era rapid. Și totuși, în mână îl aveai pe Faulkner, nu pe Dan Brown. Intuiți acum care-i teribila iluzie?

2 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Laur, de Evgheni Vodolazkin

LaurLaur, de Evgheni Vodolazkin, Editura Humanitas, Colecția Raftul Denisei, traducere din rusă și note de Adriana Liciu

Mi-aduc aminte că despre cartea aceasta s-a scris mult când a apărut la noi și, în general, toate reacțiile au fost la superlativ. Ea a fost primită călduros și în Rusia, țara de origine, unde a câștigat câteva premii, dar și aici, unde a stârnit aplauze și plecăciuni. De altfel, aflu de pe coperta a patra că a fost tradusă în peste douăzeci de țări. Am început, așadar, lectura așteptându-mă la o proză foarte bine scrisă, nefiind însă sigură că o să rezonez și cu subiectul.

Dar care este subiectul? Ei bine, cu ajutorul lui Vodolazkin, călătorim în Evul Mediu, undeva în Rusia, în satul Rukina, unde îl cunoaștem pe Arseni, un copil care deprinde de la bunicul lui, Hristofor, tainele plantelor tămăduitoare și ale vindecării prin puterea rugăciunii. Îl însoțim apoi de-a lungul vieții și suntem martori la transformarea lui dintr-un tânăr ce cunoaște iubirea romantică, moartea, suferința, sacrificiul de sine, bolile și slăbiciunea oamenilor, precum și recunoștința și răutatea acestora, într-un bătrân ascet, ce duce o viață de sfânt. Astfel, el este pe rând vraci, nebun sfânt, pelerin și călugăr, schimbându-și numele în consecință: Arseni, Ustin (după femeia iubită), Vraciul sau Rukinețul – poreclele date lui de oameni, Ambrozie – numele monahal și, în fine, Laur – după primirea schimei, pustnicul de la sfârșitul vieții. Vindecă bolnavii, salvează familii de la ruină, vede sufletele morților și aruncă cu pietre în demoni, călătorește la Ierusalim în pelerinaj și se retrage la mănăstire și în pustiu, dar peste tot este căutat de oameni, a căror viață este schimbată după întâlnirea cu el. Faptele lui sunt cel mai bine rezumate de stareța unei mănăstiri la care se retrage el la un moment dat: „minunea poate fi un rezultat al muncii sporit de credință”.

Parcursul lui Laur îmbină realul cu fantasticul, sacrul cu profanul, puterea cu slăbiciunea, dar peste toate domnește dragostea. Drumul lui inițiatic se desfășoară pe fundalul unei Rusii primitive, marcate de numeroasele superstiții și credințe populare ale Evului Mediu, de necunoașterea unor reguli elementare de igienă și de un respect amestecat cu teamă față de vraci și de nebunii întru Hristos care rostesc adevăruri greu de pătruns. O scenă memorabilă este cea în care nebunii întru Hristos Foma și Karp se fugăresc și se pălmuiesc pentru împărțirea și marcarea teritoriului. De altfel, Foma mi-a plăcut ca personaj – el intervine ca un fel de interpret al gândurilor și faptelor lui Arseni/Ustin pentru oameni, dar și ca prezicător și ca un abil cititor în sufletul lui.

Romanul este, într-adevăr, foarte bine scris și, deși nu mă așteptam, a reușit și să mă emoționeze, mai ales la final. De lăudat este și traducerea care mi s-a părut impecabilă și care, de altfel, a câștigat premiul pentru cea mai bună traducere din 2014, acordat în cadrul celei de-a patra ediții a Galei Industriei de Carte din România.

Trebuie remarcat că romanul are o puternică notă religioasă, dar prin calitatea scriiturii și prin ramificațiile conținutului poate fi citit ca o meditație asupra naturii omenești, ca o incursiune în lumea Evului Mediu, sau ca un roman inițiatic excelent. În încheiere, mai precizez că Evgheni Vodolazkin, care, pe lângă romancier, mai este și doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche și în Evul Mediu și cercetător, se numără printre invitații de la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași) de anul acesta și că la Editura Humanitas a apărut recent și primul său roman (al doilea în România), Soloviov și Larionov, în traducerea aceleiași Adriana Liciu. Vă las, ca de obicei, cu câteva citate. Lectură plăcută!

Negustorul îi invită în orașul lui, dar ei refuzară cu recunoștință: trebuiau să meargă mai departe. La despărțire se îmbrățișară. Negustorul avea lacrimi în ochi:

Nu-mi place să mă despart.

Viața se compune din despărțiri, zise Arseni. Dar amintindu-ți asta, bucuria de a fi cu cineva emai mare.

Eu unul (negustorul Wladyslaw își suflă nasul) i-aș aduna pe toți oamenii buni pe care i-am întâlnit și nu i-aș mai lăsa să plece.

Cred că ar deveni repede răi, zâmbi Ambrogio.

*

Laur e un nume bun, căci planta care ți-e de acum tiz e medicinală. Fiind veșnic verde, ea simbolizează viața veșnică.

Nu mai simt unitatea vieții mele, spuse Laur. Am fost Arseni, Ustin, Ambrozie, iar acum, iată, am devenit Laur. Viața mea a fost trăită de patru oameni care nu seamănă unul cu altul, care au trupuri diferite și nume diferite. Ce avem comun eu și copilul bălai din slobozia Rukina? Memoria? Dar eu cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult mi se pare că amintirile mele sunt o născocire. Încetez să cred în ele și de aceea ele n mă mai pot lega de cei care am fost eu în diferite perioade. Viața seamănă cu un mozaic și se desface în bucăți.

A fi un mozaic nu mai înseamnă să te desfaci în bucăți, a răspuns starețul Inokenti. Numai de aproape pare așa, că fiecare pietricică în parte nu are legătură cu celelalte. În fiecare dintre ele există, Laure, ceva mai important: aspirația către cel ce privește de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa.

8 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Astăzi ne despărțim

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.

Fiecare ne spunem: – Aşa trebuie să fie …

Alături, umbra albastră

pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări,

eu voi fi pământul cu toate păcatele.

Păsări mari te vor căuta prin zări

ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.

Între noi, lumea va sta nemişcată

ca o pădure de sute de ani

plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape

şi că, seara, sufletul meu,

ca ţărmul care se modelează din ape,

ia forma uitată a trupului tău …

Astăzi nu ne sărutăm, nu ne dorim.

Stând la început de anotimp fermecat,

astăzi ne despărţim

cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt,

eu voi fi soarele negru, pământul.

Nu peste mult are să bată vânt.

Nu peste mult are să bată vântul.

                                            Ștefan Augustin Doinaș

Razvan Mazilu

Răzvan Mazilu în spectacolul Umbre de lumină de la Teatrul Odeon, un one-man show minunat, în care poezia de mai sus revine ca un laitmotiv.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Poezii

Nu știi ce citești

Sub acest titlu, ARTLIT – Asociația Română a Traducătorilor Literari – lansează o invitație la un eveniment adresat în egală măsură traducătorilor literari și cititorilor. Preiau mai jos invitația și sper să ne vedem în număr cât mai mare la întâlnire. Dacă nu puteți ajunge, stați fără grijă, vă țin eu la curent. 😉Artlit

Iubite cititor,

E toamnă, s-a întunecat repede, iar tu te-ai refugiat sub o pătură călduroasă, cu o carte în mână. Ești singur cu textul, trăiești în el, te oprești din când în când să rumegi, să te lași fascinat de mintea autorului. Dar sunt șanse mari ca cineva să fi fost între voi înainte – la fel de mari cum e și numărul de cărți traduse pe care le găsești în librăriile din România. Înaintea ta, cineva a citit cartea aceea cu multă atenție. Cineva trăiește din acea lectură profundă – la propriu.

Cât de conștient este cititorul român de rolul uriaș jucat de traducătorul cărților sale preferate și cât de importantă este reacția publicului în fața calității produsului final, de la raft?

Pe 30 septembrie, de Ziua Internațională a Traducătorului, ARTLIT te invită – cu sprijinul Cărturești – la o dezbatere ce are drept scop sensibilizarea publicului cititor de carte străină cu privire la munca traducătorului, o muncă prea puțin scoasă în evidență și prea puțin răsplătită. Suntem de părere că cititorul are dreptul să revendice o traducere de calitate și are puterea de a crește – prin exigențele, dar și reacțiile sale – nivelul de calitate al produselor de pe piața cărții.

Sub titlul „Nu știi ce citești!”, te așteptăm alături de noi pentru a-ți dezvălui o parte din mecanismul prin care autorii străini ajung pe rafturile tale. Ne vedem miercuri seară, pe 30 septembrie, la ora 6.30, în ceainăria librăriei Cărturești Verona.

Invitați: Andra Matzal, Costi Rogozanu, Alexandra Rusu, Dan Sociu
Moderator, din partea ARTLIT: Lavinia Braniște

Leave a Comment

Filed under Evenimente

Despre relația dintre autor și cititor

Despre relația dintre autor și cititor sau despre experiența de a scrie și cea de a citi s-au scris multe pagini și s-au emis multe opinii de către autorii înșiși, de către criticii literari și de alți oameni de vază din domeniu. Departe de mine gândul de a mă lansa în speculații și teorii despre acest subiect, oricât de ofertant ar fi el, însă aș vrea să vă propun câteva citate care mi-au atras atenția.

„Vinovata” pentru șirul acestor gânduri și punctul de plecare pentru articolul de față a fost Laura Câlțea, care a publicat pe pagina ei de Facebook următorul citat din Poetica spațiului, de Gaston Bachelard:

Există deci sens în a spune, în planul unei filozofii a literaturii și a poeziei, în care ne situăm, că „scriem o cameră”, că „citim o cameră”, că „citim o casă”. Astfel, foarte repede, de la primele cuvinte, la prima deschidere poetică, cititorul care „citește o cameră” își suspendă lectura și începe să se gândească la un loc în care a stat el demult. Aţi fi vrut să spuneţi totul despre camera voastră. Aţi fi vrut să stârniţi interesul cititorului pentru voi înșivă, dar aţi întredeschis o ușă a reveriei. Valorile de intimitate sunt atât de absorbante, încât cititorul nu mai citește camera voastră: o revede pe a lui. A și plecat să asculte amintirile unui tată, ale unei bunici, ale unei mame, ale unei servitoare, ale „servitoarei celei bune”, pe scurt ale făpturii ce domină colţul amintirilor sale cele mai valorizate.

Ce replică minunată!, mi-am zis eu, gândindu-mă imediat la ce scrie J. M. Coetzee în The Good Story – Exchanges on Truth, Fiction and Psychotherapy, un dialog despre literatură, psihanaliză și sociologie, purtat cu psiholoaga Arabella Kurtz (traducerea îmi aparține):

Există un citit mort și un citit viu. Cititul mort, în care cuvintele nu apar niciodată vii pe pagină, este experiența multor copii, a acelor copii care, așa cum se spune, nu învață niciodată să aprecieze cititul. Nu este imposibil să înveți prin cititul mort, ca atunci când înveți pe de rost, dar aceasta este în sine o experiență stearpă, neatrăgătoare. Pe de altă parte, cititul viu mi se pare o chestie misterioasă. El presupune să-ți găsești drumul către vocea care-ți vorbește de pe pagină, vocea celuilalt, și să-ți asumi vocea aceea astfel încât să-ți vorbești ție (sinelui tău) din afara ta. Astfel, procesul este ca un dialog, chiar dacă unul interior. Arta scriitorului, o artă care nu se poate studia nicăieri, deși poate fi furată, constă în crearea unei forme (a unei fantasme capabile să vorbească) și a unui punct de intrare, care îi va permite cititorului să se pună în locul fantasmei.

Mi se pare fascinant dialogul implicit dintre creator și receptorul creației, precum și toate posibilitățile de interpretare pe care le presupune acesta. Iată ce spun Liliane Wouters și Jacques de Decker într-un articol foarte interesant pe care îl puteți citi aici (în franceză, pentru cunoscători) – preiau un fragment, tot în traducerea mea:

Toți cititorii din lume abordează o carte la fel cum un băutor își privește paharul. Un text nu este niciodată același pentru toți. Scriitorii sunt conștienți de acest lucru? Se gândesc ei vreodată că ceea ce spun va fi perceput prin mai multe filtre? În orice caz, autorii de teatru sunt convinși de asta. Un dramaturg știe că piesa lui va purta marca numeroșilor intervenienți: regizorul, decoratorul, costumierul, actorii etc. De asemenea, știe că piesa va fi văzută de mai multe tipuri de public și că acestea nu vor fi pasive, ci, în receptarea spectacolelor, vor aduce o parte din ele însele. (…) Odată ce piesa lui este creată, autorul de teatru se consideră o primă verigă dintr-un lanț, verigă esențială, poate, dar tot verigă. În schimb, aflat în fața piesei publicate, doar a textului, fără intermediari între el și cititorii săi, el își imaginează că aceștia vor fi mai aproape de adevărul lui, al autorului; că acest adevăr va fi primit în puritatea lui originală; că nimic nu-l va putea îngreuna, slăbi, trăda. Pe scurt, aflat singur cu cititorul, autorul de teatru se crede asemănător confratelui său romancier. La fel ca el, își închipuie că este în contact direct cu cititorul. Cât se înșală! Amândoi! Cu siguranță, nu se află nimeni între scriitor și cei care îl citesc, dar ce multe sunt circumstanțele care se vor interpune în relația lor! O migrenă, o durere de dinți nu prea favorizează înțelegerea. În schimb, o stare de bine incită la indulgență. Acestea nu sunt decât detalii fizice. Ce să mai spunem despre cele care implică educația, mentalitatea, experiențele personale? Faptul de a fi trăit ceva asemănător cu ce povestește naratorul poate provoca atât respingere, cât și empatie, iar reacțiile cele mai profunde sunt adesea inconștiente. De ce urâm anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii, dacă nu pentru că trezesc în noi amintiri neplăcute? De ce anumite prenume, anumite ticuri, anumite expresii ne plac de îndată, ne emoționează fără vreun motiv? Ființa cea mai obiectivă nu poate fi complet obiectivă. Nici cititorul cel mai puțin informat nu abordează vreodată o carte într-un mod complet neutru.

Ziceam la început că nu vreau să fac comentarii personale, dar pot să trag un soi de concluzie. Așadar, deși subiectul nu este nicidecum epuizat, o să punctez câteva idei: autorul încearcă și speră să comunice adevărul lui, viziunea lui, povestea lui, dar cititorul trece totul prin filtrul propriei experiențe, astfel că un text va fi interpretat în tot atâtea moduri câți cititori va avea. De aici, multitudinea de lecturi, de chei de interpretare, de mesaje. Un cititor poate să nu rezoneze la nivel de experiență cu o carte foarte bine scrisă, deși îi recunoaște meritul, sau să rezoneze cu o carte mai puțin bine scrisă, care însă trezește în el anumite emoții. Trecutul și urmele lui în conștiința noastră nu sunt singurii factori care influențează lectura; starea de moment își spune, de asemenea, cuvântul. De aceea, o carte citită în momente diferite de aceeași persoană poate crea impresii diferite (percepții specifice unei anumite vârste) sau, dimpotrivă, poate recrea impresiile de la prima lectură (să acționeze ca un declanșator al nostalgiei, ca madlena lui Proust). Mai are rost atunci să ne întrebăm școlărește ce a vrut să spună autorul? 🙂

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi