Monthly Archives: august 2015

Lecturi de weekend

Nu știu cum v-ați petrecut voi ultimul weekend din august, dar eu am fost la munte, așa cum vă anunțam prin pozele de pe Facebook încă de vineri de la prânz. Știu, știu, v-am cam ofticat că unii dintre voi erați încă la birou, iar eu deja pusesem cortul pe malul pârâului, sub stânci, în marginea pădurii și citeam la umbră, în susurul apei și ciripit de păsărele. 🙂 Bine, hai că nu mai răsucesc cuțitul în rană, despre cum am petrecut la munte vă zic data viitoare, sper, deocamdată vă zic doar ce am citit.

Umilirea, de Philip Roth, Editura Polirom, 2010, traducere de Ana-Maria Lișman

De Philip Roth citisem doar The Human Stain și aveam de gând de ceva vreme să citesc Portnoy’s Complaint (Complexul lui Portnoy) și American Pastoral (Pastorala americană). Iată însă că m-am oprit mai întâi la acest roman, atrasă probabil de dimensiunile sale reduse (sunt 190 de pagini în format mic, pe care le-am citit într-o seară fără somn).

Pe scurt, subiectul romanului se învârte în jurul unui actor bătrân care și-a pierdut talentul și, odată cu el, curajul de a mai juca. Pe vremuri era admirat și ovaționat în roluri complexe, acum se blochează și este incapabil să mai intre în pielea personajelor și să mai rostească și cele mai simple replici. Prin urmare, refuză să se mai facă de râs și se internează într-o clinică. De aici, viața i se schimbă, în peisaj apar diverse personaje, inclusiv o iubită, iar noua turnură pare să-i dea și lui, și nouă speranța într-o renaștere, numai că, preveniți de titlul romanului, nu prea ne putem lăsa convinși.

În mare, acesta este un roman despre îmbătrânire și efectele ei, despre felul în care suntem percepuți de ceilalți, inclusiv de oameni pe care-i credeam prieteni, atunci când sunt la mijloc interesele lor, despre încercarea de a ne ridica după un eșec și lucrurile sau oamenii care ne motivează suficient de mult, despre limitele și slăbiciunile fiecăruia, despre viață și moarte. Un roman grav, din care nu lipsesc scenele de sex, o fostă iubită geloasă și hărțuitoare, o crimă justificată (?), câteva încercări de sinucidere, furia și dezamăgirea, demoralizarea și speranța – un amestec care este posibil să vă lase un gust amar sau, dimpotrivă, să vă trezească apetitul și pentru alte romane de Roth.

Interpretul grecInterpretul grec, de Max Davidson, Editura Humanitas, 2005, traducere de Cornelia Bucur

După un roman grav, a urmat unul comic, și ce alegere mai bună decât Colecția Râsul lumii, de la Humanitas? Sigur că mi-am comandat această carte atrasă de titlu, curioasă să văd ce fel de personaj ar putea fi un interpret de conferință. Mărturisesc că am râs în hohote la lectura acestui roman: Davidson are un umor spumos, personajul lui intră în tot felul de încurcături, iar firea lui sarcastică și zăpăcită te face să-l îndrăgești încă de la început. O nevastă cicălitoare, o iubită alunecoasă, un congresman american corupt, niște afaceri necurate în care sunt implicate autoritățile thailandeze, mafia rusească, traficanți de droguri, criminali și o mulțime de răsturnări de situație.

Dacă aveți chef de o lectură relaxantă și amuzantă, Interpretul grec este o alegere bună, indiferent dacă aveți sau nu tangențe cu acest domeniu. Un mic cuvânt de avertisment, totuși: să nu vă închipuiți măcar o clipă că munca interpreților este așa ușoară sau neprofesionistă cum reiese din acest roman, sau că toți interpreții sunt în stare să vorbească sau să traducă din/în cincisprezece limbi. Știind ce presupune munca de interpretare, m-am revoltat la diferite remarce răuvoitoare ale autorului, cum ar fi aceea că „Meseria lor nu era dintre cele mai fascinante: erau simpli funcționari, portavoci care repetau fără să gândească banalitățile altora” sau la descrierea haosului din organizarea unei conferințe internaționale și din cabina de interpretare. Dar nu am putut să mă supăr pe el, la fel cum nu am putut să-i iau în serios glumele cam incorecte din punct de vedere politic la adresa grecilor, pentru că am înțeles că totul făcea parte dintr-un scenariu menit să stârnească râsul cititorilor. Și pot să afirm cu siguranță și cu zâmbetul pe buze că obiectivul a fost atins.

4 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sfârșitul poveștii, de Lydia Davis

Sfarsitul povestiiSfârșitul poveștii, de Lydia Davis, Editura Univers, Colecția Globus, 2014, traducere de Veronica D. Niculescu

Lydia Davis este cunoscută ca autoare de proză scurtă, iar acesta este singurul ei roman, care a și câștigat Man Booker Prize în 2013. Cum până acum nu am dat greș cu cărțile câștigătoare ale acestui premiu (un subiect ce ar merita un articol separat, poate o să revin asupra lui), pentru mine a fost argumentul hotărâtor ca să citesc și Sfârșitul poveștii.

Romanul este, de fapt, autopsia unei relații. Paradoxal, sfârșitul este anunțat încă de la început, așa că nu ne mai rămâne decât să mergem înapoi pe firul poveștii de dragoste, însoțind-o pe protagonistă în analiza ei minuțioasă a momentelor petrecute împreună sau separat, a gândurilor, gesturilor și reacțiilor celor doi de-a lungul timpului. Atenția extraordinară la detalii, grija pentru nuanțe, alegerea migăloasă a cuvintelor potrivite și preocuparea pentru redarea adevărului, fie el și subiectiv, fac din acest roman un adevărat exercițiu de introspecție.

Reflecțiile autoarei, mai moderate la început, când descrie începuturile relației și desfășurarea ei, se acutizează pe măsură ce se apropie de momentul efectiv al rupturii, pentru a deveni cu adevărat intense și puternice când descrie suferința de după despărțire. Dacă nu ești o fire analitică sau introspectivă, dacă nu ai suferit niciodată din dragoste sau orgoliu rănit, dacă ești obișnuit să citești romane polițiste sau SF și afișarea unor stări atât de personale te sperie, atunci există riscul să crezi că romanul de față nu este decât o văicăreală continuă despre chinurile dragostei, numai potrivită pentru coafeze (mă scuzați, așa e vorba). Ei bine, nici nu ai putea să te înșeli mai tare și tocmai în asta stă, cred, secretul acestui roman. Lydia Davis nu cade nicio clipă în patetism, nu se vaită, nu plânge, ci înregistrează totul cu luciditate (Câtă luciditate, atâta dramă, vorba lui Gheorghidiu), la distanță de câțiva ani buni, din dorința de a găsi o explicație, de a pune punct poveștii, de a se exorciza. (Mi-a amintit un pic și de O dragoste, a lui Dino Buzzati.)

De altfel, scrisul ca exorcizare, ca modalitate de a găsi sfârșitul poveștii, vine să completeze căutarea fizică a bărbatului, încheiată ceremonios și sugestiv cu o cană de ceai oferită naratoarei într-o librărie de un bătrân amabil. Scrisul în sine joacă un rol important în roman și autoarea își povestește ezitările, amânările, rescrierile, eliminarea unor întâmplări și adăugarea altora, căutarea faptelor sau a senzațiilor relevante și îndoielile privind adevărul celor povestite. Faptul că este și traducătoare, deci obișnuită să lucreze cu cuvintele, să caute termenii cei mai potriviți, să dea nuanțele necesare, să facă muncă minuțioasă de cercetare și cizelare o ajută și ca scriitoare, dar și la nivel personal, pentru introspecție. Paginile dedicate acestei meserii (71-72), în care m-am regăsit în mare măsură, m-au bucurat pe de o parte, pentru că prin ele se acordă importanță unei profesii neapreciate la adevărata ei valoare de cele mai multe ori, dar pe de altă parte m-au și întristat, tocmai pentru că reflectă o realitate încă tristă.

Și lectura este des invocată, fie când obsesia ei pentru relația încheiată și bărbatul respectiv este prea mare și o împiedică să citească, fie când începe deja însănătoșirea și lectura acționează ca o terapie:

Încet-încet, de parcă paginile pe care le dădeam formau un scut între mine și durerea mea, sau de parcă cele patru margini ale fiecărei pagini deveneau patru pereți ai unui adăpost, un refugiu pentru mine în interiorul poveștii, am început să rămân înăuntru cu mai puțin efort, până când povestea a devenit mai adevărată pentru mine decât durerea. Acum citeam în continuare, tot rigidă și îngreunată de durere, dar având un echilibru între nefericirea mea și plăcerea poveștii.

Alternarea poveștii în sine cu inserții din prezent, din viața ei actuală, din procesul de creație, imprimă un anumit dinamism lecturii și acționează uneori ca un tampon: te ajută să iei distanță când atmosfera devine apăsătoare, sau să înțelegi mai bine anumite alegeri, explicate de autoare. La început, stilul ei mi s-a părut asemănător cu cel al lui Javier Marias, despre care am scris de mai multe ori aici, dat fiind că întâlnești aceleași fraze lungi, curgătoare, melodioase, introspective, cu multe explicații și ezitări, dar pe parcurs mi-am dat seama că Lydia Davis are o voce a ei, distinctă și personală. Sfârșitul poveștii este genul de roman care poate nu te cucerește din prima, dar ajunge să-și lase amprenta asupra ta și să-ți trezească admirație pe parcurs și, cu siguranță, la final. Dacă v-ați regăsit măcar puțin în cele de mai sus, dacă aveți înclinație spre introspecție și analiză, atunci o să vi se pară un regal!

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Nina Cassian – Poezii

Nina CassianRevenim la poezie, pe care am cam neglijat-o în ultima vreme, nu pentru că nu m-aș mai fi simțit lirică sau sensibilă, ci din varii motive neinteresante aici. Astăzi, câteva versuri de Nina Cassian, poetă, eseistă și traducătoare, autoare de poezii suprarealiste, dar și de versuri pentru copii și inventatoarea limbii sparge. I-am spicuit poeziile, dar mi-ar plăcea să-i citesc memoriile, despre care autoarea spunea:

Consider cele trei carti de amintiri, intitulate „Memoria ca zestre“ un fel de epitaf al propriei mele vieți, acolo am spus tot ceea ce voiam să spun și să amintesc, cu o sinceritate brutală. Notele mele, inclusiv comentariile lor, acoperă o perioadă de câteva decenii. O viață de om. În deplină, neinhibată sinceritate, nu-mi ascund erorile, nu încerc să le camuflez. Nu le cer cititorilor să mă absolve, ci doar SĂ MĂ CUNOASCĂ…

Culoarul din mânecă
Îmi trebuie un loc foarte, foarte ascuns.
Durerea nu se poartă la frunte, la revere.
Poate-o grădină strâmtă cât două echere,
C-un lăutar lemnos, de patru ani neuns.

Nu trebuie să vezi cum cad frumos de sus.
M-acopăr. Nu-i nimeni alături.
O voce de ac, umblătoare prin pături,
Îmi coase harnic zgomotu-n auz.

E gata capul meu de mâine dimineaţă
(Cel pentru clătinat şi purtat sub umbrele)?
O pereche de mâini cu mănuşa pe ele

Aşteaptă, în sertar, să-i umble peste faţă.

Nu vezi că trupul meu nu mai iese de-aici?
Sosiile-n ştafetă vor bate bulevarde,
Aceiaşi ochi, aceleaşi gene sparte
Cu spori prăfoşi ca-n tufe de ferigi.

Cel pentru care am murit va râde.
Prea multe fete somnoroase-n joc.
Aceea-i! Ba aceasta-i!
Îmi trebuie un loc
Foarte ascuns, cât sufletul urât e.

(din volumul La scara 1/1, apărut în 1947)

 

Donna miraculata

De când m-ai părăsit mă fac tot mai frumoasă

ca hoitul luminând în întuneric.

Nu mi se mai observă fragila mea carcasă,

nici ochiul devenit mai fix şi sferic,

nici zdreanţa mâinilor pe obiecte,

nici mersul, inutil desfigurat de jind,

– ci doar cruzimea ta pe tâmplele-mi perfecte,

ca nimbul putregaiului sclipind.

(din volumul Ambitus, apărut în 1969)

Aceasta a doua poezie a fost inclusă într-un top internațional al celor mai frumoase 50 de poezii din ultimii 50 de ani. Detalii aici.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Poezii