Monthly Archives: iulie 2015

Sfântu Gheorghe, Delta Dunării (II)

În Sfântu Gheorghe, ca și în Sulina de altfel, plaja este la o distanță considerabilă de sat, mai exact, la 4 kilometri, care pot fi parcurși fie cu trocariciurile de care începusem să vă povestesc data trecută, fie pe jos. Trocariciurile te duc cu hurducături, prin nisip și praf și, după caz, soare arzător contra sumei de 3 lei. Nu vă așteptați să primiți bilet sau bon fiscal, este nevoie de o razie pentru asta, așa cum am aflat în ultima zi petrecută acolo. Drumul pe jos durează cam jumătate de oră de mers susținut, mai întâi prin sat, unde te uiți la case, la curți, la grădini, apoi iese din civilizație și-și continuă sinuos traseul până la mare. Nisip, vegetație țepoasă, animale (cai și vaci) lăsate de capul lor și urme ale trecerii lor pe acolo, câte o lebădă sau un pelican, multe gâze.

DSCN5968

DSCN5967Problema cu mijloacele de transport autohtone era lipsa de organizare (ca să nu zic de considerație din partea proprietarilor și a angajaților lor). Mai exact, dimineața trebuia să aștepți pe termen nedeterminat până se adunau turiștii de prin sat să plece spre plajă sau până când te enervai/plictiseai și o luai pe jos. În plus, șoferul nu voia să consume combustibil numai pentru 4-5 persoane, ci aștepta să se umple trocariciul, timp în care amărâții de turiști dornici de plajă băteau din picior pe lângă. Le-am sugerat să facă un orar cu plecări la ore fixe din centru, ca să știe toți turiștii la ce oră au transport și să vină în stație la ora stabilită. Așa, nici turiștii n-ar mai fi frustrați și enervați de așteptare, nici ei n-ar mai pierde clienți care preferă să plece pe jos. Mi s-a răspuns cu o ridicare din umeri și cu fatalistul „asta e”. Drept urmare, în diminețile următoare am făcut drumul pe jos. La plecarea de la plajă, problema se inversează: mașinile pleacă cu remorcile arhipline, iar tariful rămâne același indiferent că stai în picioare, agățat de o bară, sau relativ confortabil pe băncuță, sau că mergi până la „capăt de linie”, în centru, ori cobori la jumătatea drumului, în camping. Ca să vă faceți o idee, iată cum arăta trocariciul în ultima zi, când a avut loc razia de care vă spuneam mai sus și, din trei mijloace de transport, rămăsese numai unul, dotat pentru prima oară cu casă mobilă de marcat:

DSCN5985

DSCN5987

Prin urmare, preferam să stăm la o bere, două, trei până când ne puteam urca oarecum decent într-o mașină, iar între timp observam spectacolul uman, întotdeauna un prilej de meditație, dacă nu chiar de amuzament.

Plaja, în schimb, este foarte plăcută: lungă de vreo 15 kilometri, suficient de lată încât nisipul încins să-ți ardă tălpile până ajungi la mal, apă destul de mică, presărată cu insulițe la margine, trebuie să mergi un pic să ajungi la adâncime (dar eu sunt o înotătoare începătoare, așa că am fost mulțumită), loc din plin ca să nu te deranjeze vecinii de rogojină, nisip fin, liniște și pace cât cuprinde. De altfel, de frumusețe și relaxare păreau că se bucură și animalele care își făceau tacticos apariția pe plajă pe la 9-10 dimineața și priveau meditativ înspre mare.

Iată-l pe Ferdinand, „amicul nostru”, suflet sensibil și contemplativ, pe care ni-l și imaginam mirosind florile. 🙂

Ferdinand

InsulițeDSCN5974

Nisipul fin a oftat…DSCN5905

Ei, după atâta plajă, înot și bere, urmate de aventura drumului până în centrul satului, meritam cu vârf și îndesat un prânz copios cu pește, pregătit în toate felurile: storceag de sturion, borș de perișoare din pește, somn și crap prăjit cu mămăliguță și mujdei, icre, saramură, salată cu ton, chifteluțe din pește și minunații cartofi aurii pregătiți ca garnitură la Pensiunea Ancora. Nu toate odată, bineînțeles, că altfel mesele noastre ar fi căpătat dimensiuni pantagruelice. Din păcate, n-am poze cu mâncarea ca să ilustrez, eram prea flămânzi și pofticioși ca să mai pierdem vremea cu poze, dar credeți-mă pe cuvânt că arătau și bine, erau și gustoase. Sigur, dacă nu vă place în mod deosebit peștele, aveți și alte opțiuni. Atenție, însă, dacă sunteți vegetarieni sau pur și simplu nu aveți chef de carne, la restaurantul de la pensiunea Marina nu veți fi serviți. Mie mi-era poftă de un orez sârbesc și mi s-a dat răspunsul meu preferat „Nu vindem garnituri separat!”.

Ajung și la activitățile principale din Deltă și îmi dau seama că n-am zis mare lucru despre ele: în excursie cu barca n-am mai fost, pentru că, de exemplu, la Pădurea Letea și Sulina fuseserăm deja, așa că ne-am mulțumit să ne plimbăm prin sat și pe malul Dunării și să observăm viața molcomă a unui sat de pescari. Am văzut pescarii locului cârpindu-și plasele, am văzut pescari amatori, localnici sau turiști, șezând cuminți cu undițele pe pontoane, trezindu-se cu noaptea în cap, privind obsesiv pluta, bucurându-se la fiecare peștișor, pescari ocazionali de toate felurile, de la copii, la tineri și bătrâni, femei și bărbați, uniți de voluptatea datului cu bățu-n baltă și de virtutea răbdării.

DSCN5926

Pescari

Să trag și o concluzie: am mers în Sfântu Gheorghe așteptându-mă la un peisaj mai sălbătic și la condiții mai rudimentare decât în Sulina (cu care puteam face comparație), la multă liniște și relaxare. Exact de asta am avut parte, așa că sunt mulțumită că am văzut și Sfântu, că am avut timp berechet să citesc, să dorm, să mă relaxez, să mănânc mult pește și, în general, să mă rup un pic de lume și de rutina zilnică. Ce nu mi-a plăcut a fost că, acolo unde sunt pretenții de turism serios (vezi Pensiunea Marina sau asigurarea transportului la/de la plajă), impresia mea a fost că responsabilii nu văd interesul clientului, ci numai interesul propriu. Pe termen lung, atitudinea asta este păguboasă, pentru că informația circulă, iar dacă clientul nu este mulțumit, nu numai că nu va reveni acolo, dar le va povesti și altora.

Leave a Comment

Filed under Călătorii

Sfântu Gheorghe, Delta Dunării (I)

În Delta Dunării am ajuns prima dată în urmă cu câțiva ani într-un team building. Deh, vremuri corporatiste! Atunci am mers în Crișan, la un complex turistic de ceva fițe, cu camere frumoase, piscină și discotecă în curtea proprie și mâncare bogată în pește. După obișnuitele activități de consolidare a spiritului de echipă, am fost recompensați și cu o excursie cu barca pe canale. Frumos, mi-a plăcut, am mai vrut!

Data următoare am fost în concediu la Sulina, despre care am povestit aici și aici. Cu Sulina, a fost dragoste la prima vedere, așa că ne-am mai dus și vara următoare. Când povesteam despre asta, mi se spunea adesea: Aaaa, păi trebuie să mergeți în Sfântu Gheorghe, acolo e delta adevărată! Păi să mergem și acolo, am hotărât noi, dar nu în perioada festivalului de film Anonimul, când este aglomerat, ci mai devreme, ca să ne putem bucura de liniște și relaxare. Ne-am interesat, voiam să stăm în campingul Delfinul, din cadrul Complexului Green Village, aripa ieftină, la căsuțe. Anul trecut, însă, când se întâmpla asta, complexul era în renovare și am aflat prea din scurt, așa că am hotărât să amânam. Ne-am dus anul ăsta, dar nu la complex, pentru că „aripa ieftină” este impropriu spus: o căsuță cu două paturi și o stinghie pe post de masă între ele costa 30 EUR pe noapte. Chiar dacă restul complexului arată OK, chiar dacă toaletele și dușurile, deși la comun, sunt suficiente și foarte curate, chiar dacă ai acolo terasă, restaurant/cantină și ecran pentru proiecții de film în aer liber, nu cred că se justifică 30 EUR pe două paturi, atâta timp cât poți să găsești condiții mult mai bune (baie proprie, aer condiționat) la un preț mai mic. În plus, la toate astea ai acces și dacă nu ești cazat în complex, așa că… ne-am căutat cazare în altă parte și, după câteva încercări fără succes, ne-am făcut rezervare până la urmă la Pensiunea Marina.

Buuun, a venit și momentul mult așteptat al concediului și ne-am pornit la drum: tren București – Tulcea (unul singur pe zi, cu plecare dimineața la 6.40 și sosire în Tulcea la 12.00), apoi nava clasică din Tulcea la Sfântu Gheorghe (cu plecare la 13.30 și o durată a călătoriei de aproximativ 4 ore, preț 48 de lei de persoană). Nava clasică a fost alegerea noastră, pentru că așa am mers și la Sulina și nu ne-am plictisit deloc: ai timp berechet să admiri peisajul stânga-dreapta, mai vezi o pasăre, mai bei o bere, mai citești, mai stai de vorbă, te mai împrietenești cu diverși turiști de la care mai afli una-alta și tot așa. Dacă vă grăbiți sau stați prost la capitolul răbdare, aveți opțiuni: catamaranul, tot de la Navrom, sau șalupa rapidă (particulară, de închiriat).

Pensiunea Marina este situată foarte aproape de debarcader, așa că nu a trebuit să mergem prea mult cu ditamai rucsacurile și alte bagaje adiacente. Camera foarte mare și frumoasă (a trebuit să cerem să ne-o schimbe după două nopți, pentru că se auzea absolut orice zgomot, pas, scârțâit etc., motiv pentru care nu ne-am putut odihni deloc); restaurantul, mai exact serviciile, așa și așa: prețuri măricele, chelneri cam aiuriți și, spre sfârșitul sejurului, am avut parte și de cireașa de pe tort, ca să rămânem în domeniu, dar vă povestesc mai târziu.

DSCN5897

DSCN5899

DSCN5902

Revenind: obosiți după o zi de drum, am plecat în recunoaștere și am descoperit așa: un teren viran chiar lângă pensiune, pe care au fost plasate două porți de fotbal și o scenă și pe care, în ultima zi petrecută acolo, am văzut aterizând un elicopter; câteva blocuri cenușii, comuniste, sărăcăcioase, care împreună cu terenul formau un peisaj de-a dreptul dezolant;

DSCN5914

două magazine suficient de bine aprovizionate pentru nevoile unui turist; unul dintre ele avea biciclete de închiriat (20 de lei/zi – scump, scump, am zis noi, contemplând varianta de a da 40 de lei în fiecare zi pentru transportul la/dinspre plajă, dar ajung și acolo); o bancă (BRD, care alta?); o gheretă pe post de poștă (ha, pun intended), care cred că era deschisă 2 ore pe săptămână; o clădire care găzduia un muzeu și o bibliotecă, pe care n-am văzut-o niciodată deschisă în cele 9 zile cât am stat acolo; un centru de informare a turiștilor, construit din fonduri europene, ornat cu niște afișe și panouri informative, normal;

DSCN5932

DSCN5933

DSCN5934

DSCN5935

și două terase: una unde cred că erau numai localnici (arăta destul de exclusivistă așa, în sensul că mă așteptam să aud muzică populară și manele, dar din fericire, nu am auzit) și una mai mare și mai încăpătoare, unde se mai refugiau și turiștii și unde se auzea în permanență Magic FM. Din fericire, tanti de la unul dintre magazine ne-a recomandat pensiunea/terasa Ancora, care ne-a făcut șederea mai frumoasă: situată vizavi de debarcader, are mâncare foarte bună și servicii ireproșabile, așa că acolo am mers cam în fiecare zi.

Eh, în rest, satul e un amestec de case vechi și noi, unele abandonate și dărăpănate, altele mari, în construcție, ulițe pline de nisip, bărci acostate sau îngropate și năpădite de stuf, pontoane, pescari, pensiuni, iahturi, câteva mașini și două trocariciuri, adică niște camionete cu remorci amenajate pentru transportul turiștilor, cu care eu am avut o mare problemă, dar despre asta, pentru că deja am scris cam mult, vă povestesc data viitoare.

DSCN5917

DSCN5922

DSCN5923

DSCN5898

DSCN5926

DSCN5931

DSCN5940

DSCN5950

Va urma…

2 Comments

Filed under Călătorii

Un om în întuneric, de Paul Auster

Un om in intunericUn om în întuneric, de Paul Auster, Editura Polirom, 2010, traducere din engleză de Daniela Rogobete

După Invizibil, care mi-a captat atenția prin subiect și m-a fascinat prin varietatea stilurilor, și În țara ultimelor lucruri, care m-a impresionat cu lumea distopică imaginată, Paul Auster mă „pierduse” un pic cu The Invention of Solitude, în ciuda unui început promițător. Iată însă că acest autor prolific (poet, traducător, eseist, romancier) revine în forță pe lista preferaților mei cu un nou roman, care este un adevărat regal.

Un om în întuneric este o construcție complexă de planuri și povești care tratează mai multe teme și care se întrepătrund în permanență. Astfel, naratorul este un bătrân critic literar, cu o carieră importantă în spate (câștigător al unui premiu Pulitzer pentru critică) și cu o viață personală destul de zbuciumată. Imobilizat într-un scaun cu rotile în urma unui accident de mașină și chinuit de regrete și de insomnii, acesta alungă întunericul (la propriu și la figurat) inventând povești, privind și comentând filme cu nepoata sa, Katya, citind manuscrisul fiicei sale, Miriam, despre Rose, fiica lui Nathaniel Hawthorne și, mai ales, povestindu-și viața. Toate acestea sunt terapii și moduri de revelare a identității celor trei personaje aflate toate în căutarea unei salvări personale.

Povestea cu care își ocupă timpul și gândurile naratorul August Brill ne duce într-o dimensiune paralelă, o Americă a anului 2007 în care atentatele de la 11 septembrie asupra turnurilor gemene nu au avut loc și în care nu există războiul din Irak. Dar „un coșmar îi ia locul altuia”: lumea imaginată nu este una fericită, care trăiește în pace și prosperitate, ci o lume divizată de un război civil, în care personajul lui Brill, Owen Brick, este adus împotriva voinței sale și recrutat pentru a pune capăt războiului. Gestul necesar pentru a opri violența este, paradoxal, tot unul violent și ideea lui Auster mi s-a părut genială: lui Brick i se cere să-l omoare pe cel de la care a pornit totul, adică pe autorul acestui scenariu, care nici măcar nu-și scrie povestea, doar și-o imaginează: Brill însuși. Astfel, actul său de a inventa o poveste și un personaj al cărui rol este să-l omoare pe autorul său devine unul sinucigaș și totul se întoarce la suferința naratorului și la motivele din planul real.

Nu există doar o singură realitate, caporal. Există mai multe realități. Nu există doar o singură lume. Există mai multe lumi, paralel una cu alta, lumi și anti-lumi, lumi și lumi-umbre, și fiecare lume este visată sau imaginată sau scrisă de către cineva din altă lume. Fiecare lume este creația unei minți.

Tema războiului este foarte prezentă pe tot parcursul cărții, fie că este vorba despre războiul civil imaginat în lumea paralelă, fie de atacul asupra turnurilor gemene, fie de poveștile despre Al Doilea Război Mondial auzite de narator și redate aici ca un contrapunct la filmele Katyei, fie de executarea iubitului Katyei de către teroriști irakieni – o scenă extrem de violentă. De altfel, și întunericul este profund simbolic, putând fi înțeles la propriu, pentru că poveștile se țes în timpul nopții, când Brill este chinuit de insomnii, dar și (mai ales) la figurat, ca simbol al suferinței, bătrâneții, regretelor, dramelor din viața lui sau al ignoranței și derutei în care se zbate permanent Owen Brick.

Sting lumina și mă cufund iarăși în întuneric, înghițit de bezna nesfîrșită, alinătoare. Undeva departe, aud zgomotul unui camion care trece pe un drum de țară pustiu. Ascult aerul care intră și iese cu putere prin nările mele. După ceasul de pe noptieră, la care m-am uitat înainte de a stinge veioza, este doisprezece și douăzeci. Mai sunt niște ore bune pînă în zori, toată povara nopții e încă în fața mea…

Am apreciat ideea poveștii inventate din prima parte a cărții și am văzut relevanța poveștilor despre războaie cu care este aceasta presărată, dar mi-au plăcut în mod deosebit analizele atente ale filmelor, în care ochiul de expert al Katyei surprinde detalii și înțelesuri, precum rolul femeilor și al cadrelor, frumusețea și profunzimea pe care măiestria regizorilor a știut să le redea fără cuvinte, numai prin intermediul obiectelor. Citind pasajele alea, îmi venea să închid pentru o clipă cartea și să caut niște filme bune, de artă, clasice, doar pentru a mă putea bucura, la fel ca ei, de asemenea revelații.

La fel, mi-a plăcut mult partea a doua a cărții, în care Brill își povestește viața, la îndemnul nepoatei sale, din ziua în care a cunoscut-o pe Sonia, cea care avea să-i devină soție, cu lucrurile care i-au separat și i-au adus din nou împreună și până la sfârșitul lor. Deși rolul acesteia este important în construcția romanului, povestea vieții naratorului ar putea fi una de sine-stătătoare, fiindcă singură este suficient de interesantă și de frumos scrisă pentru a capta atenția cititorilor. Și aici, naratorul se identifică cu Owen, a cărui meserie este cea de magician:

…cu o căsnicie solidă într-o cutie, cu o amantă plină de viață în altă cutie, iar eu, maestrul magician, stând între ele, cu puterea și viclenia de a nu deschide niciodată ambele cutii în același timp.

Spuneam mai sus că fiecare personaj își găsește în ceva propria terapie: Katya în filme, Miriam în cartea despre o femeie cu care se identifică, iar Brill în povești, fie ele reale, fie inventate. Și tot povestind, întunericul se risipește, din nou, la propriu și la figurat, iar versul preferat al lui Rose Hawthorne devine un soi de purtător de speranță: În vreme ce lumea sucită se învârte mai departe.

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii