Monthly Archives: iunie 2015

Souvenir

Philippe LeotardPe Philipe Léotard îl știți probabil ca actor (printre altele, a jucat în French Connection II și Les Misérables din 1995) și cântăreț (vocea lui răgușită, gravă, îmi aduce un pic aminte de Tom Waits). Bănuiesc că puțini știu că a fost și scriitor, dar eu așa l-am descoperit, probabil chiar dinainte să-i văd filmele sau să-i ascult cântecele. Aveam acasă, în bibliotecă, volumul Portrait de l’artiste au nez rouge, o colecție de poezii și scurte texte lirice, pe care îmi exersam atunci franceza de începătoare.

Căutând acum un titlu printre rafturi, am dat peste volumul de mai sus și am început să-l răsfoiesc, ba amuzându-mă de rândurile subliniate de mine pe vremuri, ba zâmbind la câte un vers frumos. Léotard scrie despre ce știe, adică despre viață, dragoste, cinema, celălalt și sine. Spicuiesc:

Off limits

Je veux t’aimer les yeux

je veux t’aimer le ventre

je veux t’aimer le feu

il faut que rentre

à l’extrémité intérieure

je veux mourir dans les cuisses de ton coeur.

Oh ! loin des limites !

Oh ! être fondu dans l’odeur,

comme un berger !

sau

Epitaphe

à Roger Vadim

Jusqu’ici

j’ai réussi

à ne pas faire

comme tout le monde

mais là : je renonce.

P.S. Excusez les cendres.

Portrait de l'artiste au nez rougeIar pentru cei care nu prea înțeleg sau nu prea gustă franceza, o să mă hazardez, mai mult ca amuzament, să transcriu aici o traducere pe care am încercat-o eu acum mulți ani și pe care am găsit-o ascunsă printre paginile cărții.

Prinsesem deja microbul și, din nu știu ce motiv, am simțit nevoia să o adaptez și să-i fac și un pic de rimă… 🙂

Souvenir

à Claude Lelouche

On voudrait que l’amour qui meurt

soit de mort maléfique

et qu’il tue en partant

ce qui reste de l’autre…

et on lui a pris tant!

 

On lui a pris son ciel

son eau, sa voix basse,

sa houle, son ressac,

après tant de marées,

tant de temps pour ne pas rester

tant de fuites à n’en plus finir

tant de temps pour mourir

de ne pas savoir vivre où on est

 

Je vous dis: „adieu”

comme on dit: „salut!”

comme on dit: „ça va!”

parce que ça n’a pas d’importance…

comme on dit:

„laissez-moi en paix dans la tempête”

comme dirait Poushkine.

(…)

L’homme passé vous fait

un adieu aigre-doux

ce n’était pas mauvais

de mal vivre avec vous

 

Je nous souviens rêvant tous deux…

de mimosas… mers

demi-mots amers…

 

„Poésie” me direz-vous.

 

Amintire

lui Claude Lelouche

Am vrea ca dragostea, murind,

să lase malefice urme

și să ucidă, plecând,

tot ce din celălalt rămâne…

atât de multe i-a luat!

 

I-a luat cerul,

apa, vocea șoptită,

freamătul și spuma valurilor sparte,

după atâtea obstacole

atâta timp – ca să nu rămână

atâtea fugi – de nu se mai termină

atâta timp – ca să moară

din neputința de a trăi într-o doară

 

Îți spun „adio!” la fel

cum aș spune „bună!”

cum aș spune „ce mai faci?”

pentru că nu are importanță…

cum aș spune

„lasă-mă-n pace în furtună”

cum ar spune Pușkin.

(…)

Bărbatul plecând de la tine

își ia un adio dulce-acrișor

n-a fost chiar așa rău

să trăiesc rău cu tine

 

Îmi amintesc cum visam amândoi

mimoze… mare…

jumătăți de cuvinte amare…

 

„Poezie”, vei spune tu.

 

Vă las cu un cântec franțuzesc pe ritmuri de tango și cu timbrul aparte al lui Philippe Leotard:

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi, Poezii

Noi, de Evgheni Zamiatin

evgheni-zamiatin-noi-3215Noi, de Evgheni Zamiatin, Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2007, traducere de Dan Ciobanu

Despre romanul Noi știam că a precedat (poate) mai cunoscutele distopii 1984 a lui George Orwell și Brave New World (Minunata lume nouă) a lui Aldous Huxley și că autorul său a fost un dur opozant al sistemului comunist, motiv pentru care a fost persecutat și, în cele din urmă, a emigrat la Paris. Cu ocazia asta, am mai aflat că, în timp ce în Occident cartea sa, scrisă în 1920, devenise una cult, în Rusia, țara de origine, aceasta a fost publicată abia în 1989. Nici nu-i de mirare, dacă ne gândim că lumea imaginată de Evgheni Zamiatin în această distopie este una profund depersonalizată, uniformizată, îndoctrinată și cenușie, la propriu și la figurat.

Statul Unic este format din numere-bărbați și numere-femei, fără nume, îmbrăcați în unife cenușii, locuind în clădiri transparente, din sticlă, unde totul este controlat și programat. Nu există familii, copiii nu sunt individuali, ci crescuți într-un soi de pepiniere, până și sexul este programat pe bază de cupoane, iar doritorii trebuie să se înregistreze la autorități. Toate numerele se trezesc și se culcă la aceeași oră, iar obloanele sunt coborâte numai pentru ora programată de sex. Conducătorul acestui stat totalitar este Binefăcătorul, al cărui nume este invocat în conversațiile supușilor săi într-un mod care mi-a amintit de Zâtul Tatianei Tolstaia.

Această ordine prestabilită este tulburată atunci când D-503, naratorul, un bun supus, fericit în ignoranța lui, o cunoaște pe I-330, care nu se conformează regulilor și-l atrage și pe el într-o poveste bizară, care-l tulbură, îl face să descopere o altă lume, sentimente necunoscute și pe sine.

Erau doi: unul scund, cu picioare butucănoase, cântărind pacienții din ochi, celălalt subțire, ca din hârtie, cu buze-foarfece strălucitoare, nasul ca o lamă din cele mai fine… Același. M-am repezit la el ca la cineva apropiat și drag, mormăind ceva despre insomnie, vise, umbre, o lume galbenă. Buzele-foarfece au sclipit, zâmbind.

– Aveți o zi proastă. Se pare că vi s-a format un suflet.

Un suflet? Acel ciudat, vechi, de mult timp uitat cuvânt. Uneori folosim cuvintele „însuflețit”, „fără suflet”, dar „suflet”…?

– Este… foarte periculos?, m-am bâlbâit eu.

– Incurabil, a tăiat foarfeca.

Este o lume în care sentimentele au fost controlate și reduse la funcții matematice, în care se fac operații de extirpare a imaginației, în care zâmbetele, acele „mănunchiuri de raze în jurul buzelor, al ochilor”, au dispărut de mult.

Binefăcătorule mare! Ce absurd – să tânjesc după durere. Cine nu știe că durerea e o valoare negativă și că suma durerilor diminuează suma pe care o numim fericire? Și totuși…

Ca să vedeți dacă dragostea învinge, dacă oamenii liberi, naturali, neînregimentați reușesc să distrugă zidul care-i separă și să răstoarne regimul totalitar, ca să vedeți dacă mai există speranță și dacă uniformizantul„noi” poate redeveni particularul „eu”, vă invit să citiți romanul. Eu vă las cu un citat care mi-a plăcut mult și sper să vă convingă și pe voi:

N-am știut asta până acum, dar acum știu, și știți și voi: râsul poate avea culori diferite. Este doar un ecou al unei explozii îndepărtate din tine. Poate fi festiv – artificii roșii, albastre și aurii; sau fragmente rupte de trup omenesc aruncate în sus…

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Sexus, de Henry Miller

Sexus, Henry MillerSexus, de Henry Miller, Editura Polirom, 2010, traducere din engleză de Antoaneta Ralian

După jurnalul lui Anais Nin, în care Henry Miller era evocat atât de frumos și poetic drept un scriitor genial și un amant desăvârșit, și după Tropicul Cancerului, în care (re)descopeream o altă față a scriitorului: un optimist și un hedonist, chiar și în cele mai mizere condiții de trai în Franța, continui această serie cu Sexus, primul volum din trilogia Răstignirea trandafirie.

În Sexus, găsim un Henry Miller-personaj încă neformat ca scriitor, încă hălăduind prin America între o slujbă pe care o urăște și o viață etern boemă, între Maude, soția de care se desparte, și Mona, noua iubire și viitoarea soție, între sporadicele partide de sex cu Maude, devenite mai bune după despărțire, și poveștile neverosimile înșirate de Mona, între prieteni de băutură și diverse femei din viața lui. Volumul este o lungă înșiruire de povești spuse cu talent, ce se întrepătrund cu felurite meditații asupra vieții, scrisului, condiției de artist, propriului eu etc. Iată un exemplu:

Ce vreau eu e să mă deschid. Vreau să ştiu ce e înăuntrul meu. Vreau ca toți să se deschidă. Sunt ca un imbecil care ține în mână un deschizător de conserve, întrebându-se de unde să înceapă să deschidă pământul. Ştiu că dedesubtul harababurii totul e minunat. Sunt sigur. O ştiu pentru că, în cea mai mare parte a timpului, eu însumi mă simt minunat. Şi când mă simt astfel, toţi oamenii mi se par minunaţi… Toţi şi totul..până şi pietrele sau bucăţile de carton… Şi barba unui ţap, dacă vrei. Despre asta aş vrea să scriu – dar nu ştiu cum… Nu ştiu de unde să încep.

Și totuși, a știut până la urmă. Scriitura lui mi s-a părut mai legată și mai puternică față de Tropicul Cancerului și multe pasaje au o forță extraordinară. Citindu-le, aveam senzația că un val imens m-a lovit în față, lăsându-mă apoi fără suflu; sau că un torent de vorbe s-a năpustit asupra mea, uimindu-mă cu naturalețea, sinceritatea și pofta de viață din ele.

…cum nimeni nu-mi mai asculta cuvintele în afară de mine, cum spusele mele aveau o mişcare de recul, către mine, ca nişte pătlăgele vinete care ricoşează pe un dovleac, eu îmi continuam transmisiunea, devenind din ce în ce mai sincer şi din ce în ce mai convins, din ce în ce mai decis să procedez după capul meu. Un val îl încăleca pe celălalt, un ritm se ciocnea cu celălalt: reţinerea se ciocnea cu explozia, apa băltită cu puhoiul, confesiunea cu constrângerea. Coboară, doboară, îngroapă, îneacă, vâră adânc în pământ, trânteşte un munte deasupra! Vorbeam şi vorbeam, con amore, con furore…

Orice ar face, oricât de grea sau anostă i-ar fi viața, el se bucură de ea, o savurează, găsește ceva bun și frumos și asta îi este și filosofia. Iat-o transpusă în discursul unui personaj:

…îl invidiez pe omul care are curajul să fie artist – îl invidiez pentru că ştiu că e infinit mai bogat decât orice altă făptură omenească. E mai bogat pentru că el se cheltuieşte, pentru că se dăruieşte tot timpul pe sine, şi nu se rezumă să trudească pentru bani sau pentru daruri. Dumneata n-ai putea să fii artist, în primul rând pentru că n-ai încredere. N-ai putea avea idei frumoase pentru că le gâtui din faşă. Negi tocmai lucrul necesar pentru a făuri frumosul, şi anume dragostea, dragostea pentru viaţa în sine, dragostea pentru viaţă de dragul vieţii. Dumneata vezi în toate numai fisura, viermele. Un artist, chiar când descoperă o fisură, o transformă în ceva fără de nici o fisură, dacă pot să spun aşa. Nu pretinde că viermele ar fi o floare sau un înger, dar încorporează viermele în ceva măreţ. Ştie că lumea nu-i plină de viermi, chiar dacă vede un milion sau un miliard. Dumneata vezi un viermişor şi spui: „Uite ce putred e totul!”

Cu un stil direct, sincer și detaliat, Miller vorbește cu naturalețe despre viața de zi cu zi, despre partide de sex, discuțiile cu prietenii la un pahar, despre trecut și prezent, India și Europa, excese și visuri. Iată-l și pe cel mai mare dintre acestea, care anunță plecarea lui în Franța și cărțile ce vor lua naștere acolo:

Europa, Europa… a fost întotdeauna cu mine, chiar când ne certam, chiar când strigam ca nebunii unul la celălalt. Ca un obsedat, deturnam fiecare discuţie la singurul subiect care mă interesa: Europa. Noaptea când hoinăream amândoi prin oraş, asemenea pisicilor vagabonde în căutarea unei fărâme de hrană, în mintea mea erau prezente oraşele şi oamenii din Europa. Eram ca un sclav care visează la libertate, a cărui întreagă făptură e îmbibată de o singură idee: evadarea. Dar nimeni nu m-ar fi putut convinge pe atunci că, dacă mi s-ar da să aleg între ea şi visul meu despre Europa, l-aş alege pe cel de-al doilea. Pe atunci, mi s-ar fi părut o fantezie să presupun că ea însăşi îmi va oferi asemenea alegere. Şi poate şi mai fantastică mi s-ar fi părut ideea că în ziua în care mă voi îmbarca pentru Europa, va trebui să-i cer prietenului meu Ulric zece dolari, ca să am ceva în buzunar când voi călca pe iubitul meu sol european.

Cred că principala senzație cu care rămâi după ce citești Sexus este pofta de viață care transpare din orice poveste și din scriitura lui Miller și care te molipsește, vrând-nevrând. Eu am început deja al doilea volum, Plexus, așa că probabil voi reveni cu impresii și despre acesta. Lectură plăcută și vouă!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii