Monthly Archives: iunie 2015

Sexus, de Henry Miller

Sexus, Henry MillerSexus, de Henry Miller, Editura Polirom, 2010, traducere din engleză de Antoaneta Ralian

După jurnalul lui Anais Nin, în care Henry Miller era evocat atât de frumos și poetic drept un scriitor genial și un amant desăvârșit, și după Tropicul Cancerului, în care (re)descopeream o altă față a scriitorului: un optimist și un hedonist, chiar și în cele mai mizere condiții de trai în Franța, continui această serie cu Sexus, primul volum din trilogia Răstignirea trandafirie.

În Sexus, găsim un Henry Miller-personaj încă neformat ca scriitor, încă hălăduind prin America între o slujbă pe care o urăște și o viață etern boemă, între Maude, soția de care se desparte, și Mona, noua iubire și viitoarea soție, între sporadicele partide de sex cu Maude, devenite mai bune după despărțire, și poveștile neverosimile înșirate de Mona, între prieteni de băutură și diverse femei din viața lui. Volumul este o lungă înșiruire de povești spuse cu talent, ce se întrepătrund cu felurite meditații asupra vieții, scrisului, condiției de artist, propriului eu etc. Iată un exemplu:

Ce vreau eu e să mă deschid. Vreau să ştiu ce e înăuntrul meu. Vreau ca toți să se deschidă. Sunt ca un imbecil care ține în mână un deschizător de conserve, întrebându-se de unde să înceapă să deschidă pământul. Ştiu că dedesubtul harababurii totul e minunat. Sunt sigur. O ştiu pentru că, în cea mai mare parte a timpului, eu însumi mă simt minunat. Şi când mă simt astfel, toţi oamenii mi se par minunaţi… Toţi şi totul..până şi pietrele sau bucăţile de carton… Şi barba unui ţap, dacă vrei. Despre asta aş vrea să scriu – dar nu ştiu cum… Nu ştiu de unde să încep.

Și totuși, a știut până la urmă. Scriitura lui mi s-a părut mai legată și mai puternică față de Tropicul Cancerului și multe pasaje au o forță extraordinară. Citindu-le, aveam senzația că un val imens m-a lovit în față, lăsându-mă apoi fără suflu; sau că un torent de vorbe s-a năpustit asupra mea, uimindu-mă cu naturalețea, sinceritatea și pofta de viață din ele.

…cum nimeni nu-mi mai asculta cuvintele în afară de mine, cum spusele mele aveau o mişcare de recul, către mine, ca nişte pătlăgele vinete care ricoşează pe un dovleac, eu îmi continuam transmisiunea, devenind din ce în ce mai sincer şi din ce în ce mai convins, din ce în ce mai decis să procedez după capul meu. Un val îl încăleca pe celălalt, un ritm se ciocnea cu celălalt: reţinerea se ciocnea cu explozia, apa băltită cu puhoiul, confesiunea cu constrângerea. Coboară, doboară, îngroapă, îneacă, vâră adânc în pământ, trânteşte un munte deasupra! Vorbeam şi vorbeam, con amore, con furore…

Orice ar face, oricât de grea sau anostă i-ar fi viața, el se bucură de ea, o savurează, găsește ceva bun și frumos și asta îi este și filosofia. Iat-o transpusă în discursul unui personaj:

…îl invidiez pe omul care are curajul să fie artist – îl invidiez pentru că ştiu că e infinit mai bogat decât orice altă făptură omenească. E mai bogat pentru că el se cheltuieşte, pentru că se dăruieşte tot timpul pe sine, şi nu se rezumă să trudească pentru bani sau pentru daruri. Dumneata n-ai putea să fii artist, în primul rând pentru că n-ai încredere. N-ai putea avea idei frumoase pentru că le gâtui din faşă. Negi tocmai lucrul necesar pentru a făuri frumosul, şi anume dragostea, dragostea pentru viaţa în sine, dragostea pentru viaţă de dragul vieţii. Dumneata vezi în toate numai fisura, viermele. Un artist, chiar când descoperă o fisură, o transformă în ceva fără de nici o fisură, dacă pot să spun aşa. Nu pretinde că viermele ar fi o floare sau un înger, dar încorporează viermele în ceva măreţ. Ştie că lumea nu-i plină de viermi, chiar dacă vede un milion sau un miliard. Dumneata vezi un viermişor şi spui: „Uite ce putred e totul!”

Cu un stil direct, sincer și detaliat, Miller vorbește cu naturalețe despre viața de zi cu zi, despre partide de sex, discuțiile cu prietenii la un pahar, despre trecut și prezent, India și Europa, excese și visuri. Iată-l și pe cel mai mare dintre acestea, care anunță plecarea lui în Franța și cărțile ce vor lua naștere acolo:

Europa, Europa… a fost întotdeauna cu mine, chiar când ne certam, chiar când strigam ca nebunii unul la celălalt. Ca un obsedat, deturnam fiecare discuţie la singurul subiect care mă interesa: Europa. Noaptea când hoinăream amândoi prin oraş, asemenea pisicilor vagabonde în căutarea unei fărâme de hrană, în mintea mea erau prezente oraşele şi oamenii din Europa. Eram ca un sclav care visează la libertate, a cărui întreagă făptură e îmbibată de o singură idee: evadarea. Dar nimeni nu m-ar fi putut convinge pe atunci că, dacă mi s-ar da să aleg între ea şi visul meu despre Europa, l-aş alege pe cel de-al doilea. Pe atunci, mi s-ar fi părut o fantezie să presupun că ea însăşi îmi va oferi asemenea alegere. Şi poate şi mai fantastică mi s-ar fi părut ideea că în ziua în care mă voi îmbarca pentru Europa, va trebui să-i cer prietenului meu Ulric zece dolari, ca să am ceva în buzunar când voi călca pe iubitul meu sol european.

Cred că principala senzație cu care rămâi după ce citești Sexus este pofta de viață care transpare din orice poveste și din scriitura lui Miller și care te molipsește, vrând-nevrând. Eu am început deja al doilea volum, Plexus, așa că probabil voi reveni cu impresii și despre acesta. Lectură plăcută și vouă!

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Interviu Cătălin Mihuleac

Catalin MihuleacDupă o pauză destul de lungă, reiau seria interviurilor, de data aceasta cu prozatorul şi dramaturgul Cătălin Mihuleac. Despre cel mai recent roman al său, America de peste pogrom, am scris aici.

C.C.: Mulțumesc pentru amabilitatea de a-mi acorda acest interviu și, mai ales, pentru un roman atât de frumos. Se vede că în spatele său a fost multă muncă de documentare. Cât de greu a fost accesul la toate materialele privind pogromul de la Iași?

C.M.: Am petrecut multe zile în colbul arhivelor, fiind interesat de obţinerea acelor informaţii care să mă ajute să recompun atmosfera României interbelice, dominată de o ură rasială sălbatică.

Nu a fost uşor să compun o poveste de succes, folosindu-mă de nişte pagini seci, de o răceală aproape matematică. Dar, trecut prin filtrul sensibilităţii şi talentului, orice document se poate însufleţi.

În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal.

C.C.: Romanul este structurat pe două planuri, unul care se petrece în America zilelor noastre, altul care evocă Iașiul din perioada interbelică și chiar din timpul și de după al Doilea Război Mondial. Celor două planuri, le corespund două voci narative diferite: una sarcastică, destul de rece și incisivă; alta neutră și informativă. Cum a fost trecerea de la o voce la alta? A implicat aceasta automat și o schimbare de dispoziție a scriitorului, o stare anume?

C.M. În timpul scrierii, semănam cu o creatură ciudată, care-şi schimba identitatea săptămânal. La un capitol eram o persoană, la următorul capitol eram altă persoană… Apoi, reveneam… Şi tot aşa…

Ce mai încolo şi încoace, a fost infernal să scriu în două stiluri distincte, să trec de la o voce narativă la alta. Mai ales că vocile aparţineau unor femei. Şi nu orice femei, ci unele puternice, cu personalitate, mândre-n şa. Ce să vă mai spun… Au fost pasaje care m-au devastat, pur şi simplu.

C.C.: Cât de tare au marcat evreii Iaşiul, până la pogromul din iunie 1941?

C.M. Evreii au dezvoltat oraşul, evreii l-au emancipat economic şi cultural. Până şi „Iaşule, mândră cetate” – care e un fel de imn local – este de fapt cântecul evreiesc „Tum Balalaika”, şparlit şi prelucrat. Le găsiţi pe ambele pe Youtube, ca să vă edificaţi.

C.C.: Care au fost reacțiile pe plan local, în rândul ieșenilor obișnuiți și al autorităților de orice fel? Care au fost reacțiile la nivel național și internațional?

C.M. Cartea este foarte bine primită de public şi de critică. Îmi sosesc mesaje emoţionante, din toată lumea. N-o să insist asupra lor.

Desigur, autorităţile locale au rămas reci. Vedeţi din presă care e sfera de preocupări a primarului Nichita, de exemplu. Nici şeful de judeţ, Adomniţei, nu-i mai breaz. Pe astfel de inşi nu-i interesează decât să se burduşească de parale dobândite şmechereşte.

Sigur, cartea nu a fost scrisă pentru ei. Dar, cu sprijinul lor, impactul ar fi fost mai puternic.

C.C.: Nici Comunitatea Evreiască, locală sau naţională, nu a ajutat la promovarea cărţii?

C.M. În nicun fel. Nici măcar moral. Spun asta ca să spulber zvonurile că am fost plătit de evrei, ca să scriu. Romanul îşi croieşte drumul de unul singur, prin forţa şi emoţia pe care le degajă. E ca un buldozer însufleţit.

Pentru ca o operă să fie tradusă, nu e suficientă valoarea ei. E nevoie şi de influenţă.

C.C.: O întrebare care continuă ideea reacțiilor: ca traducătoare, sunt foarte curioasă dacă au fost propuneri de traducere a romanului în alte limbi și, dacă da, în care și când vor apărea aceste traduceri?

C.M. Eu doar l-am scris, el aparţine acum grupului editorial Polirom. Cine e interesat trebuie să discute cu Polirom. Dacă or fi fost propuneri de traducere, ele n-au ajuns la urechea mea.

Impresia mea este că, pentru a fi tradusă, nu e suficientă valoarea unei opere. E nevoie şi de influenţă, cum a fost în cazul lui Vosganian, care a fost tradus în timpul mandatului său de ministru al Economiei şi Finanţelor. Sau de o notorietate ridicată, care mie îmi lipseşte. Sau să fii susţinut şi promovat de anumite cercuri puternice, cum e cazul acelora de a căror traducere s-a ocupat Institutul Cultural Român.America de peste pogrom

C.C.: Care a fost cea mai mare bucurie legată de scrierea și publicarea acestui roman?

C.M. Am văzut oameni îndrăgostiţi de el. Oameni tulburaţi şi fermecaţi de roman. Oameni vrăjiţi.

C.C.: Dar cea mai mare tristețe?

C.M. Să văd cum grupurile formate în jurul premiilor literare îl ignoră. Într-un fel, mă aşteptam, fiindcă nu fac parte din niciun sistem. Dar nu credeam că acele jurii pot fi alcătuite din inşi atât de incorecţi.

Sistemul de acordare a premiilor literare e la fel de murdar ca oricare alt sector corupt din România. El nu mânuieşte sume uriaşe, e drept, dar răneşte suflete şi creează false ierarhii. De aceea, eu cred că este şi mai nociv.

C.C.: Credeţi că acelor jurii nu le-a plăcut romanul?

C.M. Sunt convins că nici măcar nu l-au citit. Am şi verificat asta.

C.C.: Sunt atât de importante premiile literare?

C.M. Nu sunt vitale, dar sunt importante. În primul rând, ele ajută vânzările, deoarece cartea primeşte o decoraţie în piept. Apoi, prind foarte bine pentru moralul scriitorului, care are nevoie şi de confirmări oficiale.

Şi, să nu uităm, partea materială. Vedeţi, eu scriu despre Auschwitz, de pildă, fără să-mi permit să vizitez Auschwitz-ul. Din lipsă de bani.

Scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: De ce nu faceţi parte din niciun grup literar?

C.M. În opinia mea, scriitorul trebuie să rămână un lup singuratic. Prieteni îi pot fi doar demonii lui.

C.C.: Știu, din alte declarații, că munca la America de peste pogrom a fost istovitoare. În cât timp ne putem aștepta la un proiect nou? Poate câteva cuvinte despre el, dacă există deja?

C.M. Scriu acum nuvele, toate cu miez evreiesc. Sunt savuroase, sunt dureroase, sunt terminatoare. Pe opt dintre ele le-am terminat deja. Volumul se va numi „Ultima ţigară a lui Fondane”, după titlul uneia dintre povestiri.

Printre personaje, îi vom regăsi pe Benjamin Fondane, Marilyn Monroe, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Adolf Eichmann, Emil Cioran, Dr. Mengele, Stalin… Dar şi pe profesorul Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, căruia i-am promis, înainte să-şi dea sufletul, că voi scrie cândva ceva frumos despre el.

Cartea ar putea ieşi în toamnă, dar n-are niciun rost să-i dau zor.

C.C.: Mult succes în continuare!

C.M. O să vă răspund cu o urare de-a lui Suzy Bernstein, una din cele două voci narative din „America de peste pogrom”. Keep in touch, cum spuneau strămoşii daci!

2 Comments

Filed under Interviuri

Glezne fragile

Of, ce ți-e și cu tehnica asta! Am mutat blogul pe un alt server și am pierdut ultima postare, cu tot cu comentariile voastre, așa că mă văd nevoită să o reiau, din amintiri. Să-mi fie învățătură de minte de acum încolo, ca să-mi fac un backup măcar pentru text… Apelez așadar la răbdarea și înțelegerea voastră, iar dacă aveți timp și chef, poate lăsați din nou la comentarii versurile de data trecută (sau altele noi), că mi-ar părea rău să rămână pierdute.

Așadar, spuneam că o discuție recentă despre soarta poeziei pe bloguri și un zvon despre o încercare de a resuscita poezia mi-au dat ideea să public periodic aici câteva dintre versurile mele preferate. Nu e o noutate, am mai făcut asta în rubrica Mozaic, pe care vă invit să o vizitați cu ocazia asta, dar m-am gândit să îmi fac din asta un obicei săptămânal sau măcar lunar. Autorii și titlurile rămân de hotărât de la caz la caz, dar startul l-am dat cu un poet drag mie: Marin Sorescu.

După cum am scris și mai sus, dacă aveți poezii care v-au emoționat la un moment dat sau poeți pe care îi îndrăgiți, poate facem câte un dialog în versuri de fiecare dată. Eu aș fi tare curioasă să descopăr și altceva. Iar dacă nu citiți de obicei poezie, nu vă transmite nimic, vi se pare plictisitoare sau dificilă (s-au mai văzut cazuri, nu vă impacientați), atunci mai dați-i o șansă, cine știe, poate vă veți găsi aici poeții de suflet. 😉

Glezne fragile

Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poți schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te țin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpadă, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiți fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.

Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
„Sună a iarnă”. Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. „Parcă numai acolo!”
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul nord. Pe gheţuş.
„Ba suntem ditamai iceberguri”.
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
„Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald”.
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii –
Dacă pot spune astfel.
„Poţi”. Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
„Am fost”. „Cu cine?”. „Cu întreaga carieră”.
Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi.

Glezne fragile, Marin Sorescu

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Poezii

Creștetul ghețarului, Jurnal 1969-1971, Constanța Buzea

Constanta-Buzea-Crestetul-Ghetarului-Jurnal_03051111Îl știam și îl admiram pe poetul Adrian Păunescu din volumele de poezii, din filmările de la cenaclul Flacăra, din diversele apariții la televizor. Multe dintre cântecele de munte pe care le aud și le îngân în fiecare drumeție pe munte, la cabană, sunt compuse pe versurile lui. Acum câțiva ani, când am citit jurnalul Constanței Buzea, prima sa soție, am descoperit o altă față a lui Adrian Păunescu: omul cu slăbiciunile și viciile sale.

Iată un fragment în care sunt îmbinate ambele fațete: omul și poetul!

7 ianuarie 1970

(…)

Omul care minte este în stare de orice ticăloșie. Minciuna e semnul unei dezordini interioare, este o infirmitate morală.

Două luni după căsătorie, am avut revelația eșecului. N-am spus nimănui. N-am fost niciodată unul pentru altul. Continuăm să stăm laolaltă, dar suntem niște singurătăți. Pentru mine e cel mai greu. Infernul meu e închis, izolat, pecetluit, pe când el evadează când vrea.

Nu ține jurnal și rău face. A încercat. S-a plictisit. N-a avut răbdare. Are și multe de ascuns. Iar ce nu are de ascuns varsă în texte de tot felul, în miile de versuri pe care le secretă dintr-un fond energetic uimitor.

Erau timpuri când ne adunam câțiva prieteni, la noi acasă, de obicei, ca să scriem pe o temă dată. Deschideam Biblia și puneam degetul pe un verset la întâmplare. Transcria fiecare pe foaia lui acel verset, ca prim vers al poemului încă nescris. La sfârșit tăiam versetul și rămânea doar ce era al nostru. Scriam după puteri și ne citeam timorați, dacă nu chiar invidioși pe producția cu care ne copleșea întotdeauna Adrian. Rar de tot reușeam și eu două-trei texte. În zilele lui bune, Ilie Constantin reușea să scrie uluit până la opt poezioare, căci el scrie scurt. Iar Adrian ne umilea scriind nouăzeci. Pe Ilie îl podidea râsu-plânsu’, între ciudă și admirație. Nu-i venea să creadă. Mulțumit totuși și cu sine, pentru că și el în competiție cu sine era performant…

Vă recomand să citiți acest jurnal, apărut la Editura Humanitas, în 2009, pentru o viziune personală asupra lui Adrian Păunescu, dar și pentru observații despre lumea literară și societatea românească în anii ’69-’71 și pentru impresii privind descoperirea Statelor Unite și cunoașterea lui Mircea Eliade. În plus, dacă nu ați avut încă ocazia să o citiți pe poeta Constanța Buzea, jurnalul cuprinde și câteva versuri de-ale ei. Lectură plăcută!

5 Comments

Filed under Citate, Lecturi