Monthly Archives: iunie 2015

Interesanții, de Meg Wolitzer

InteresantiiInteresanții, de Meg Wolitzer, Editura Trei, 2015, traducere de Laurențiu Dulman

O să încep direct cu concluzia și o să spun că mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, așa că am „devorat” cele aproape 600 de pagini în 2-3 zile, ba chiar mi-a părut rău că l-am terminat. Este o carte despre prietenie, în primul rând, apoi despre familie, visuri, artă și talent, despre slăbiciuni, secrete, bani, invidie, împliniri, ratări și, în general, despre viață și căutarea fericirii.

Julie, o adolescentă provincială și timidă, căreia tocmai i-a murit tatăl, cunoaște într-o tabără pentru artiști un grup de adolescenți newyorkezi ce se autointitulează „Interesanții”. Sub influența lor și a taberei propice dezvoltării talentelor, Julie devine Jules, o actriță încrezătoare și o prietenă amuzantă, a cărei viață va deveni strâns legată de ale celorlalți: Ash Wolf, cea mai bună prietenă a lui Jules, fratele ei, Goodman Wolf, al cărui viitor tulbure este prefigurat încă de pe atunci, Jonah Bay, fiul timid al unei faimoase cântărețe de folk, Ethan Figman, un băiat urât, dar un desenator talentat și un tip inteligent și haios (personajul meu preferat, de altfel) și Cathy Kiplinger, dansatoarea cu un corp prea dezvoltat, care va dispărea prea curând din peisaj. Adolescenții citesc Gunter Grass și Anais Nin, au visuri de mărire și unii chiar și talentul necesar, dar între timp viața își vede de cursul ei și, pentru o parte dintre aceștia, visurile rămân doar visuri.

Meg Wolitzer urmărește traiectoriile celor șase prieteni din adolescență până la vârsta a doua, făcând continuu salturi în timp, înainte și înapoi, ba anticipând cu câte o frază, suficient cât să-ți stârnească interesul, ba revenind la un alt moment din trecut, ca să explice ceva sau să plaseze un alt personaj sub lumina reflectoarelor. Deși contextul rămâne același, personajele vin pe rând în fața scenei și, pentru câteva pagini, totul se concentrează asupra lor. Suntem martori la evoluția lor de la teribilismele adolescentine, presărate cu ticuri verbale fără sens, ca „Băștinașii nu mai au răbdare”, la discuții profunde și înțelepte, care le consolidează relațiile și le rezolvă, măcar temporar, dramele.

Pe fundal, se succedă câteva decenii, cu specificul lor social, politic și cultural în Statele Unite: de la cântecele folk împotriva războiului din Vietnam și cartea Toți oamenii președintelui, care făcea referire la afacerea Watergate, urmată în curând de demisia lui Nixon, în anii ’70, la apariția și răspândirea fulgerătoare a virusului HIV și a deceselor provocate de SIDA în anii ’80, de la desenele animate făcute pe hârtie, în stilul Disney, la cele computerizate din ultimele decenii, de la apariția feminismului, apărat cu înverșunare de Ash, la tragedia atacului asupra turnurilor gemene, de la reacțiile la homosexualitate la cele legate de spectrul autist etc. Faptul că transformările din viețile celor șase sunt proiectate pe fundalul transformărilor Americii, la scară mai largă, parcă universalizează experiențele acestora și-i transformă în prototipuri. Cititorii se pot regăsi ușor într-unul sau altul dintre personaje sau măcar în experiențele lor de viață. Calitățile și defectele lor pot fi la fel de bine și ale noastre. Poate de asta ne și atașăm așa de ușor de Interesanții lui Wolitzer și suferim și ne bucurăm împreună cu ei.

Dacă ar fi să fac totuși un reproș acestui roman ar fi că, uneori, scriitoarea prea zice lucrurilor pe nume, direct, fără subtilități. Parcă aș fi preferat aluzii, subînțelesuri, încrederea că cititorii sunt capabili să înțeleagă și singuri, fără să li se ofere totul pe tavă (a se vedea, de exemplu, explicația efectelor pe care halucinogenele le-au avut asupra vieții sexuale a lui Jonah, pag. 346). Oricum, ăsta e un aspect minor, cartea chiar mi-a plăcut și am urmărit cu sufletul la gură atât evoluția personajelor, inclusiv a lui Dennis, care apare mai târziu în peisaj, cât și modul atotștiutor, răbdător, retrospectiv în care scriitoarea narează câteva decenii de viață, cu bune și cu rele. Aș fi vrut să includ și câteva citate, dar mi-a fost prea greu să aleg, așa că închei doar cu recomandarea: citiți-o, n-o să vă pară rău!

9 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Câteva recomandări pe scurt

Sau ce-am mai scos de la naftalină

Căutând ceva prin notițele mele de lecturi, am găsit câteva pe care n-am apucat să le includ sau să le dezvolt pe blog, așa că le reunesc într-un singur articol. Chiar dacă se referă la genuri diferite, aș vrea să le menționez în două-trei cuvinte. Să purced, așadar!


Blues pentru o pisica neagraBlues pentru o pisică neagră, de Boris Vian, Editura Univers 2009, traducere de Nicolette Tiloi

O colecție de povestiri pline de absurd, de violență, de nonsens, de sânge și moarte, care se încheie cu câte o răsturnare de situație ce face inutile eforturile de până atunci. Paradoxal, din toată această atmosferă macabră nu lipsește umorul, dar acesta este un umor bolnăvicios și sec, de comedie neagră. Întrebarea care mi-a persistat în minte cât am citit povestirile a fost: „Cum naiba i-a dat prin cap așa ceva?”, deși, la cum arată unele zile, lumea absurdă a lui Vian nu e prea departe de realitatea noastră.

 

Terry PratchettTerry Pratchett – seria Discworld

Acum câţiva ani, nu mai contează câți, am descoperit un autor care m-a cucerit pe loc cu seria lui de cărţi foarte simpatice, cu şi despre vrăjitori şi vrăjitoare şi tot felul de fiinţe mai mult sau mai puţin magice. Ca să dau doar câteva titluri: Equal Rites, Witches Abroad, Reaper Man sau The Truth. Aventurile sunt povestite cu un umor delicios şi, dincolo de personaje, vezi lumea contemporană, cu problemele ei mai mult sau mai puţin actuale, ca discriminarea sexuală, feminismul, bătrâneţea, școala, afacerile etc., dar tratate dintr-o perspectivă senină şi amuzantă. E o lectură plăcută şi relaxantă, mai ales când te aşteaptă sau tocmai ai încheiat o zi de muncă şi vrei să te izolezi de aglomeraţia sau gălăgia din metrou. De asemenea, mare atenție la jocurile de cuvinte, care în engleză sunt foarte faine. Deși nu le-am citit în română, știu că au apărut și traduceri, iar câteva rezumate găsiți aici. Sir Terry Pratchett nu mai este printre noi, dar cred că moștenirea lui literară este foartă bogată pentru fanii genului.

Terry GoodkindTerry Goodkind – seria Sword of Truth

Un alt Terry, același gen: fantasy. Sword of Truth este o serie de 12 volume, fiecare gros de câteva sute bune de pagini, despre o lume magică şi foarte periculoasă, scrisă cu o măiestrie aparte. Goodkind scrie genul de carte pe care nu o poţi lăsa din mână, înspăimântat de răul ce transpare dintre paginile ei, emoţionat până de lacrimi de binele care învinge, amuzat de replicile inteligente sau uimit de complexitatea întregii lumi create.
Am citit primul volum (The Wizard’s First Rule) pe nerăsuflate într-un concediu, de mult, şi mă temeam că n-o să am timp să-l termin în cele câteva zile petrecute acolo. Dar şapte sute şi ceva de pagini zboară, nici nu le simţi şi, oricum, îţi pare rău că se termină. Am devorat şi al doilea volum (Stone of Tears), apoi pe al treilea (Blood of the Fold). Totul dispărea în jurul meu când mă pierdeam în lumea fanteziei. Dacă eşti sătul de oraşul gri, de rutină, de muncă neîntreruptă, de lipsa de integritate şi curaj a oamenilor, de faptul că unele valori sunt pe cale de dispariţie… dacă vrei să citeşti despre aventuri care implică prietenie, încredere şi curaj şi despre binele care învinge răul, chiar dacă pentru scurt timp, citeşte paginile lui Goodkind! Oricum, dincolo de motivaţia lecturii, cărţile chiar sunt bine scrise şi inteligent gândite până la cel mai mic detaliu. Îmi închipui efortul din spatele lor, dar, cum spune Zedd, “nothing is ever easy”. Cărțile au fost și ecranizate, cu titlul Legend of the Seeker (Legenda căutătorului), serial difuzat și la noi, dar – din ce am văzut – prefer oricând romanele.

Scandalul, Shusaku EndoScandalul, de Shusaku Endo, Editura Polirom, traducere din japoneză și note de Andreea Sion

După impresiile despre literatura japoneză, pe care vi le-am împărtășit data trecută, adaug la colecție un roman al unuia dintre cei mai apreciați scriitori japonezi. Bine scris și ușor de citit, Scandalul este intrigant de la început până la sfârșit, prin povestea cam dubioasă care se insinuează în viața liniștită a unui scriitor creștin ajuns la vârsta bătrâneții. Reputația acestuia, construită de-a lungul timpului prin romane pline de învățături creștine și moralitate, este amenințată de un zvon sordid cum că ar frecventa cartierele rău-famate ale orașului și ar duce o viață desfrânată pe ascuns. Ancheta proprie și cea a jurnalistului hotărât să-l demaște, diversele personaje feminine care apar în viața lui, gândurile noi, de natură erotică, obișnuințele vechi, ritualice, moartea prietenilor, inserțiile sado-masochiste, toate sunt elemente care duc la o revelație cu privire la natura duală a ființei umane.

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Câteva cuvinte despre literatura japoneză

Îmi plac autorii japonezi, atât cât am citit până acum. De altfel, observațiile de mai jos se bazează strict pe ce știu (cum altfel?), așa că spun din start că e posibil ca percepția mea să nu fie corectă dacă o aplicați la întreaga literatură japoneză.

Ce-mi place mie la ei e că au un stil aparte, sobru, politicos și, de multe ori, emoționant tocmai prin forța trăirilor înabușite sub presiunea convențiilor sau a obligațiilor sociale și morale. Recunosc că prefer romanele triste, profunde, meditative, pentru că umorul din cărțile japoneze, atunci când există, vine parcă din altă lume și-mi amintește de filmele vechi cu arte marțiale. 😀 De cele mai multe ori, mi-este greu să rezonez cu mentalitatea care se desprinde din scrierile lor și ori mă revolt, ori o observ de la distanță, ca un simplu spectator. Nu sunt numeroase lecturile mele de literatură japoneză (pe Haruki Murakami nu îl includ în această categorie, stilul lui este diferit), dar încerc să mi le multiplic ca să-mi conturez o imagine mai clară despre aceasta.

Pusca de vanatoareCa să dau doar câteva titluri, Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, Valsul florilor, de Yasunari Kawabata, și Brocart de toamnă, de Teru Miyamoto, sunt povești emoționante despre iubire, trădare, onoare și sacrificii, pline de sugestii, metafore și delicatețe. Toate au apărut la Humanitas, în colecția Raftul Denisei, și se citesc ușor, dar îți lasă o impresie puternică încă o vreme după ce ai încheiat lectura. Că e vorba despre cupluri sau despre generații diferite, poveștile sunt la fel de intense și forța imaginilor te transportă ușor în lumile lor cutremurate.

Eu, motanul, de Natsume Soseki, și Peripețiile bunului părinte Mockinpott, de Hisashi Inoue, sunt niște scrieri umoristice și satirice, dar le-am gustat numai până la un punct. Eu, motanul e haioasă, detaliată, molcomă ca mersul de felină, filozofică pe alocuri, foarte de actualitate deși a fost scrisă în urmă cu peste o sută de ani. După vreo 300 de pagini, însă, m-am plictisit. Am sărit direct la final, care (atenție!) e surprinzător. Peripețiile…, din câte îmi aduc aminte, e o serie de gaguri și aventuri ale unor studenți teologici, despre care chiar autorul scrie așa în postfață:

… personajele mele sunt, fără excepție, încurcă-lume, neciopliți, escroci, inși de mâna a treia, tonți sau nerozi. (…)

Explicația o dă tot el, mai jos:

Se spune că în fiecare epocă eroul e personalitatea simbolică ce întruchipează gândirea raselor, a claselor sociale, a statelor și a feluritelor organizații, dorința ca un erou să le scoată pe acestea din criză apărând, cu predilecție, atunci când membrii numitelor organizații vor fi obosit, pe rând, din cauza efortului de depășire a impasului. Așadar, când omul ajunge la erodare totală (hiroo), apare eroul (hiiroo).

Deși îi înțeleg motivația, nu am prea multă răbdare cu categoria de personaje descrisă de el și nu pot să includ cartea printre preferate.

Cheia, TanizakiCu Cheia lui Junichiro Tanizaki, am experimentat altfel de trăiri. Începutul este promițător, întrucât anunță un joc interesant între doi soți care țin separat jurnale despre viața intimă, în speranța că celălalt va citi și, astfel, își vor îmbunătăți viața sexuală după douăzeci de ani de căsnicie. În Japonia anilor ’50, soția, educată tradițional, încă nu și-a lăsat niciodată soțul să o vadă goală și toată casnicia lor au făcut sex în aceeași poziție. Prezența unui alt bărbat și complicitatea fiicei celor doi transformă jocul într-unul mai complicat și mai periculos, în care intervin egoismul, disimularea, moartea și chiar continuarea farsei. Pe mine, finalul m-a lăsat cu o senzație bolnăvicioasă și cu iritarea că cineva (soția sau, mai exact, autorul prin intermediul ei) se joacă cu gândurile și trările mele, inducându-mă în eroare până la sfârșit: nu numai soțul, ci și cititorul este înșelat în privința ficțiunii și a realității. În plus, în partea a doua a cărții, m-a enervat stilul sec, aproape științific, cu care erau consemnate stările și tratamentele soțului, ca într-o fișă medicală. Personajul soției este destul de imoral, dar nu știu în ce măsură caracterul ei poate fi înțeles și/sau scuzat prin prisma culturii, educației, vieții ei într-un mariaj (auto)impus și naturii proprii.

Intenționez să încep Scandalul, de Shusaku Endo, cu recenzii foarte bune, din câte am văzut. O să revin, probabil, cu impresii. Voi ce autori japonezi ați citit și mi-ați recomanda?

13 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Souvenir

Philippe LeotardPe Philipe Léotard îl știți probabil ca actor (printre altele, a jucat în French Connection II și Les Misérables din 1995) și cântăreț (vocea lui răgușită, gravă, îmi aduce un pic aminte de Tom Waits). Bănuiesc că puțini știu că a fost și scriitor, dar eu așa l-am descoperit, probabil chiar dinainte să-i văd filmele sau să-i ascult cântecele. Aveam acasă, în bibliotecă, volumul Portrait de l’artiste au nez rouge, o colecție de poezii și scurte texte lirice, pe care îmi exersam atunci franceza de începătoare.

Căutând acum un titlu printre rafturi, am dat peste volumul de mai sus și am început să-l răsfoiesc, ba amuzându-mă de rândurile subliniate de mine pe vremuri, ba zâmbind la câte un vers frumos. Léotard scrie despre ce știe, adică despre viață, dragoste, cinema, celălalt și sine. Spicuiesc:

Off limits

Je veux t’aimer les yeux

je veux t’aimer le ventre

je veux t’aimer le feu

il faut que rentre

à l’extrémité intérieure

je veux mourir dans les cuisses de ton coeur.

Oh ! loin des limites !

Oh ! être fondu dans l’odeur,

comme un berger !

sau

Epitaphe

à Roger Vadim

Jusqu’ici

j’ai réussi

à ne pas faire

comme tout le monde

mais là : je renonce.

P.S. Excusez les cendres.

Portrait de l'artiste au nez rougeIar pentru cei care nu prea înțeleg sau nu prea gustă franceza, o să mă hazardez, mai mult ca amuzament, să transcriu aici o traducere pe care am încercat-o eu acum mulți ani și pe care am găsit-o ascunsă printre paginile cărții.

Prinsesem deja microbul și, din nu știu ce motiv, am simțit nevoia să o adaptez și să-i fac și un pic de rimă… 🙂

Souvenir

à Claude Lelouche

On voudrait que l’amour qui meurt

soit de mort maléfique

et qu’il tue en partant

ce qui reste de l’autre…

et on lui a pris tant!

 

On lui a pris son ciel

son eau, sa voix basse,

sa houle, son ressac,

après tant de marées,

tant de temps pour ne pas rester

tant de fuites à n’en plus finir

tant de temps pour mourir

de ne pas savoir vivre où on est

 

Je vous dis: „adieu”

comme on dit: „salut!”

comme on dit: „ça va!”

parce que ça n’a pas d’importance…

comme on dit:

„laissez-moi en paix dans la tempête”

comme dirait Poushkine.

(…)

L’homme passé vous fait

un adieu aigre-doux

ce n’était pas mauvais

de mal vivre avec vous

 

Je nous souviens rêvant tous deux…

de mimosas… mers

demi-mots amers…

 

„Poésie” me direz-vous.

 

Amintire

lui Claude Lelouche

Am vrea ca dragostea, murind,

să lase malefice urme

și să ucidă, plecând,

tot ce din celălalt rămâne…

atât de multe i-a luat!

 

I-a luat cerul,

apa, vocea șoptită,

freamătul și spuma valurilor sparte,

după atâtea obstacole

atâta timp – ca să nu rămână

atâtea fugi – de nu se mai termină

atâta timp – ca să moară

din neputința de a trăi într-o doară

 

Îți spun „adio!” la fel

cum aș spune „bună!”

cum aș spune „ce mai faci?”

pentru că nu are importanță…

cum aș spune

„lasă-mă-n pace în furtună”

cum ar spune Pușkin.

(…)

Bărbatul plecând de la tine

își ia un adio dulce-acrișor

n-a fost chiar așa rău

să trăiesc rău cu tine

 

Îmi amintesc cum visam amândoi

mimoze… mare…

jumătăți de cuvinte amare…

 

„Poezie”, vei spune tu.

 

Vă las cu un cântec franțuzesc pe ritmuri de tango și cu timbrul aparte al lui Philippe Leotard:

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi, Poezii

Noi, de Evgheni Zamiatin

evgheni-zamiatin-noi-3215Noi, de Evgheni Zamiatin, Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2007, traducere de Dan Ciobanu

Despre romanul Noi știam că a precedat (poate) mai cunoscutele distopii 1984 a lui George Orwell și Brave New World (Minunata lume nouă) a lui Aldous Huxley și că autorul său a fost un dur opozant al sistemului comunist, motiv pentru care a fost persecutat și, în cele din urmă, a emigrat la Paris. Cu ocazia asta, am mai aflat că, în timp ce în Occident cartea sa, scrisă în 1920, devenise una cult, în Rusia, țara de origine, aceasta a fost publicată abia în 1989. Nici nu-i de mirare, dacă ne gândim că lumea imaginată de Evgheni Zamiatin în această distopie este una profund depersonalizată, uniformizată, îndoctrinată și cenușie, la propriu și la figurat.

Statul Unic este format din numere-bărbați și numere-femei, fără nume, îmbrăcați în unife cenușii, locuind în clădiri transparente, din sticlă, unde totul este controlat și programat. Nu există familii, copiii nu sunt individuali, ci crescuți într-un soi de pepiniere, până și sexul este programat pe bază de cupoane, iar doritorii trebuie să se înregistreze la autorități. Toate numerele se trezesc și se culcă la aceeași oră, iar obloanele sunt coborâte numai pentru ora programată de sex. Conducătorul acestui stat totalitar este Binefăcătorul, al cărui nume este invocat în conversațiile supușilor săi într-un mod care mi-a amintit de Zâtul Tatianei Tolstaia.

Această ordine prestabilită este tulburată atunci când D-503, naratorul, un bun supus, fericit în ignoranța lui, o cunoaște pe I-330, care nu se conformează regulilor și-l atrage și pe el într-o poveste bizară, care-l tulbură, îl face să descopere o altă lume, sentimente necunoscute și pe sine.

Erau doi: unul scund, cu picioare butucănoase, cântărind pacienții din ochi, celălalt subțire, ca din hârtie, cu buze-foarfece strălucitoare, nasul ca o lamă din cele mai fine… Același. M-am repezit la el ca la cineva apropiat și drag, mormăind ceva despre insomnie, vise, umbre, o lume galbenă. Buzele-foarfece au sclipit, zâmbind.

– Aveți o zi proastă. Se pare că vi s-a format un suflet.

Un suflet? Acel ciudat, vechi, de mult timp uitat cuvânt. Uneori folosim cuvintele „însuflețit”, „fără suflet”, dar „suflet”…?

– Este… foarte periculos?, m-am bâlbâit eu.

– Incurabil, a tăiat foarfeca.

Este o lume în care sentimentele au fost controlate și reduse la funcții matematice, în care se fac operații de extirpare a imaginației, în care zâmbetele, acele „mănunchiuri de raze în jurul buzelor, al ochilor”, au dispărut de mult.

Binefăcătorule mare! Ce absurd – să tânjesc după durere. Cine nu știe că durerea e o valoare negativă și că suma durerilor diminuează suma pe care o numim fericire? Și totuși…

Ca să vedeți dacă dragostea învinge, dacă oamenii liberi, naturali, neînregimentați reușesc să distrugă zidul care-i separă și să răstoarne regimul totalitar, ca să vedeți dacă mai există speranță și dacă uniformizantul„noi” poate redeveni particularul „eu”, vă invit să citiți romanul. Eu vă las cu un citat care mi-a plăcut mult și sper să vă convingă și pe voi:

N-am știut asta până acum, dar acum știu, și știți și voi: râsul poate avea culori diferite. Este doar un ecou al unei explozii îndepărtate din tine. Poate fi festiv – artificii roșii, albastre și aurii; sau fragmente rupte de trup omenesc aruncate în sus…

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii