Monthly Archives: iunie 2015

Interesanții, de Meg Wolitzer

InteresantiiInteresanții, de Meg Wolitzer, Editura Trei, 2015, traducere de Laurențiu Dulman

O să încep direct cu concluzia și o să spun că mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta, așa că am „devorat” cele aproape 600 de pagini în 2-3 zile, ba chiar mi-a părut rău că l-am terminat. Este o carte despre prietenie, în primul rând, apoi despre familie, visuri, artă și talent, despre slăbiciuni, secrete, bani, invidie, împliniri, ratări și, în general, despre viață și căutarea fericirii.

Julie, o adolescentă provincială și timidă, căreia tocmai i-a murit tatăl, cunoaște într-o tabără pentru artiști un grup de adolescenți newyorkezi ce se autointitulează „Interesanții”. Sub influența lor și a taberei propice dezvoltării talentelor, Julie devine Jules, o actriță încrezătoare și o prietenă amuzantă, a cărei viață va deveni strâns legată de ale celorlalți: Ash Wolf, cea mai bună prietenă a lui Jules, fratele ei, Goodman Wolf, al cărui viitor tulbure este prefigurat încă de pe atunci, Jonah Bay, fiul timid al unei faimoase cântărețe de folk, Ethan Figman, un băiat urât, dar un desenator talentat și un tip inteligent și haios (personajul meu preferat, de altfel) și Cathy Kiplinger, dansatoarea cu un corp prea dezvoltat, care va dispărea prea curând din peisaj. Adolescenții citesc Gunter Grass și Anais Nin, au visuri de mărire și unii chiar și talentul necesar, dar între timp viața își vede de cursul ei și, pentru o parte dintre aceștia, visurile rămân doar visuri.

Meg Wolitzer urmărește traiectoriile celor șase prieteni din adolescență până la vârsta a doua, făcând continuu salturi în timp, înainte și înapoi, ba anticipând cu câte o frază, suficient cât să-ți stârnească interesul, ba revenind la un alt moment din trecut, ca să explice ceva sau să plaseze un alt personaj sub lumina reflectoarelor. Deși contextul rămâne același, personajele vin pe rând în fața scenei și, pentru câteva pagini, totul se concentrează asupra lor. Suntem martori la evoluția lor de la teribilismele adolescentine, presărate cu ticuri verbale fără sens, ca „Băștinașii nu mai au răbdare”, la discuții profunde și înțelepte, care le consolidează relațiile și le rezolvă, măcar temporar, dramele.

Pe fundal, se succedă câteva decenii, cu specificul lor social, politic și cultural în Statele Unite: de la cântecele folk împotriva războiului din Vietnam și cartea Toți oamenii președintelui, ce făcea referire la afacerea Watergate, urmată în curând de demisia lui Nixon, în anii ’70, la apariția și răspândirea fulgerătoare a virusului HIV și a deceselor provocate de SIDA în anii ’80, de la desenele animate făcute pe hârtie, în stilul Disney, la cele computerizate din ultimele decenii, de la apariția feminismului, apărat cu înverșunare de Ash, la tragedia atacului asupra turnurilor gemene, de la reacțiile la homosexualitate la cele legate de spectrul autist etc. Faptul că transformările din viețile celor șase sunt proiectate pe fundalul transformărilor Americii, la scară mai largă, parcă universalizează experiențele acestora și-i transformă în prototipuri. Cititorii se pot regăsi ușor într-unul sau altul dintre personaje sau măcar în experiențele lor de viață. Calitățile și defectele lor pot fi la de bine și ale noastre. Poate de asta ne și atașăm așa de ușor de Interesanții lui Wolitzer și suferim și ne bucurăm împreună cu ei.

Dacă ar fi să fac totuși un reproș acestui roman ar fi că, uneori, scriitoarea prea zice lucrurilor pe nume, direct, fără subtilități. Parcă aș fi preferat aluzii, subînțelesuri, încrederea că cititorii sunt capabili să înțeleagă și singuri, fără să li se ofere totul pe tavă (a se vedea, de exemplu, explicația efectelor pe care halucinogenele le-au avut asupra vieții sexuale a lui Jonah, pag. 346). Oricum, ăsta e un aspect minor, cartea chiar mi-a plăcut și am urmărit cu sufletul la gură atât evoluția personajelor, inclusiv a lui Dennis, care apare mai târziu în peisaj, cât și modul atotștiutor, răbdător, retrospectiv în care scriitoarea narează câteva decenii de viață, cu bune și cu rele. Aș fi vrut să includ și câteva citate, dar mi-a fost prea greu să aleg, așa că închei doar cu recomandarea: citiți-o, n-o să vă pară rău!

9 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Câteva recomandări pe scurt

Sau ce-am mai scos de la naftalină

Căutând ceva prin notițele mele de lecturi, am găsit câteva pe care n-am apucat să le includ sau să le dezvolt pe blog, așa că le reunesc într-un singur articol. Chiar dacă se referă la genuri diferite, aș vrea să le menționez în două-trei cuvinte. Să purced, așadar!


Blues pentru o pisica neagraBlues pentru o pisică neagră, de Boris Vian, Editura Univers 2009, traducere de Nicolette Tiloi

O colecție de povestiri pline de absurd, de violență, de nonsens, de sânge și moarte, care se încheie cu câte o răsturnare de situație ce face inutile eforturile de până atunci. Paradoxal, din toată această atmosferă macabră nu lipsește umorul, dar acesta este un umor bolnăvicios și sec, de comedie neagră. Întrebarea care mi-a persistat în minte cât am citit povestirile a fost: „Cum naiba i-a dat prin cap așa ceva?”, deși, la cum arată unele zile, lumea absurdă a lui Vian nu e prea departe de realitatea noastră.

 

Terry PratchettTerry Pratchett – seria Discworld

Acum câţiva ani, nu mai contează câți, am descoperit un autor care m-a cucerit pe loc cu seria lui de cărţi foarte simpatice, cu şi despre vrăjitori şi vrăjitoare şi tot felul de fiinţe mai mult sau mai puţin magice. Ca să dau doar câteva titluri: Equal Rites, Witches Abroad, Reaper Man sau The Truth. Aventurile sunt povestite cu un umor delicios şi, dincolo de personaje, vezi lumea contemporană, cu problemele ei mai mult sau mai puţin actuale, ca discriminarea sexuală, feminismul, bătrâneţea, școala, afacerile etc., dar tratate dintr-o perspectivă senină şi amuzantă. E o lectură plăcută şi relaxantă, mai ales când te aşteaptă sau tocmai ai încheiat o zi de muncă şi vrei să te izolezi de aglomeraţia sau gălăgia din metrou. De asemenea, mare atenție la jocurile de cuvinte, care în engleză sunt foarte faine. Deși nu le-am citit în română, știu că au apărut și traduceri, iar câteva rezumate găsiți aici. Sir Terry Pratchett nu mai este printre noi, dar cred că moștenirea lui literară este foartă bogată pentru fanii genului.

Terry GoodkindTerry Goodkind – seria Sword of Truth

Un alt Terry, același gen: fantasy. Sword of Truth este o serie de 12 volume, fiecare gros de câteva sute bune de pagini, despre o lume magică şi foarte periculoasă, scrisă cu o măiestrie aparte. Goodkind scrie genul de carte pe care nu o poţi lăsa din mână, înspăimântat de răul ce transpare dintre paginile ei, emoţionat până de lacrimi de binele care învinge, amuzat de replicile inteligente sau uimit de complexitatea întregii lumi create.
Am citit primul volum (The Wizard’s First Rule) pe nerăsuflate într-un concediu, de mult, şi mă temeam că n-o să am timp să-l termin în cele câteva zile petrecute acolo. Dar şapte sute şi ceva de pagini zboară, nici nu le simţi şi, oricum, îţi pare rău că se termină. Am devorat şi al doilea volum (Stone of Tears), apoi pe al treilea (Blood of the Fold). Totul dispărea în jurul meu când mă pierdeam în lumea fanteziei. Dacă eşti sătul de oraşul gri, de rutină, de muncă neîntreruptă, de lipsa de integritate şi curaj a oamenilor, de faptul că unele valori sunt pe cale de dispariţie… dacă vrei să citeşti despre aventuri care implică prietenie, încredere şi curaj şi despre binele care învinge răul, chiar dacă pentru scurt timp, citeşte paginile lui Goodkind! Oricum, dincolo de motivaţia lecturii, cărţile chiar sunt bine scrise şi inteligent gândite până la cel mai mic detaliu. Îmi închipui efortul din spatele lor, dar, cum spune Zedd, „nothing is ever easy”. Cărțile au fost și ecranizate, cu titlul Legend of the Seeker (Legenda căutătorului), serial difuzat și la noi, dar – din ce am văzut – prefer oricând romanele.

Scandalul, Shusaku EndoScandalul, de Shusaku Endo, Editura Polirom, traducere din japoneză și note de Andreea Sion

După impresiile despre literatura japoneză, pe care vi le-am împărtășit data trecută, adaug la colecție un roman al unuia dintre cei mai apreciați scriitori japonezi. Bine scris și ușor de citit, Scandalul este intrigant de la început până la sfârșit, prin povestea cam dubioasă care se insinuează în viața liniștită a unui scriitor creștin ajuns la vârsta bătrâneții. Reputația acestuia, construită de-a lungul timpului prin romane pline de învățături creștine și moralitate, este amenințată de un zvon sordid cum că ar frecventa cartierele rău-famate ale orașului și ar duce o viață desfrânată pe ascuns. Ancheta proprie și cea a jurnalistului hotărât să-l demaște, diversele personaje feminine care apar în viața lui, gândurile noi, de natură erotică, obișnuințele vechi, ritualice, moartea prietenilor, inserțiile sado-masochiste, toate sunt elemente care duc la o revelație cu privire la natura duală a ființei umane.

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Câteva cuvinte despre literatura japoneză

Îmi plac autorii japonezi, atât cât am citit până acum. De altfel, observațiile de mai jos se bazează strict pe ce știu (cum altfel?), așa că spun din start că e posibil ca percepția mea să nu fie corectă dacă o aplicați la întreaga literatură japoneză.

Ce-mi place mie la ei e că au un stil aparte, sobru, politicos și, de multe ori, emoționant tocmai prin forța trăirilor înabușite sub presiunea convențiilor sau a obligațiilor sociale și morale. Recunosc că prefer romanele triste, profunde, meditative, pentru că umorul din cărțile japoneze, atunci când există, vine parcă din altă lume și-mi amintește de filmele vechi cu arte marțiale. 😀 De cele mai multe ori, mi-este greu să rezonez cu mentalitatea care se desprinde din scrierile lor și ori mă revolt, ori o observ de la distanță, ca un simplu spectator. Nu sunt numeroase lecturile mele de literatură japoneză (pe Haruki Murakami nu îl includ în această categorie, stilul lui este diferit), dar încerc să mi le multiplic ca să-mi conturez o imagine mai clară despre aceasta.

Pusca de vanatoareCa să dau doar câteva titluri, Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, Valsul florilor, de Yasunari Kawabata, și Brocart de toamnă, de Teru Miyamoto, sunt povești emoționante despre iubire, trădare, onoare și sacrificii, pline de sugestii, metafore și delicatețe. Toate au apărut la Humanitas, în colecția Raftul Denisei, și se citesc ușor, dar îți lasă o impresie puternică încă o vreme după ce ai încheiat lectura. Că e vorba despre cupluri sau despre generații diferite, poveștile sunt la fel de intense și forța imaginilor te transportă ușor în lumile lor cutremurate.

Eu, motanul, de Natsume Soseki, și Peripețiile bunului părinte Mockinpott, de Hisashi Inoue, sunt niște scrieri umoristice și satirice, dar le-am gustat numai până la un punct. Eu, motanul e haioasă, detaliată, molcomă ca mersul de felină, filozofică pe alocuri, foarte de actualitate deși a fost scrisă în urmă cu peste o sută de ani. După vreo 300 de pagini, însă, m-am plictisit. Am sărit direct la final, care (atenție!) e surprinzător. Peripețiile…, din câte îmi aduc aminte, e o serie de gaguri și aventuri ale unor studenți teologici, despre care chiar autorul scrie așa în postfață:

… personajele mele sunt, fără excepție, încurcă-lume, neciopliți, escroci, inși de mâna a treia, tonți sau nerozi. (…)

Explicația o dă tot el, mai jos:

Se spune că în fiecare epocă eroul e personalitatea simbolică ce întruchipează gândirea raselor, a claselor sociale, a statelor și a feluritelor organizații, dorința ca un erou să le scoată pe acestea din criză apărând, cu predilecție, atunci când membrii numitelor organizații vor fi obosit, pe rând, din cauza efortului de depășire a impasului. Așadar, când omul ajunge la erodare totală (hiroo), apare eroul (hiiroo).

Deși îi înțeleg motivația, nu am prea multă răbdare cu categoria de personaje descrisă de el și nu pot să includ cartea printre preferate.

Cheia, TanizakiCu Cheia lui Junichiro Tanizaki, am experimentat altfel de trăiri. Începutul este promițător, întrucât anunță un joc interesant între doi soți care țin separat jurnale despre viața intimă, în speranța că celălalt va citi și, astfel, își vor îmbunătăți viața sexuală după douăzeci de ani de căsnicie. În Japonia anilor ’50, soția, educată tradițional, încă nu și-a lăsat niciodată soțul să o vadă goală și toată casnicia lor au făcut sex în aceeași poziție. Prezența unui alt bărbat și complicitatea fiicei celor doi transformă jocul într-unul mai complicat și mai periculos, în care intervin egoismul, disimularea, moartea și chiar continuarea farsei. Pe mine, finalul m-a lăsat cu o senzație bolnăvicioasă și cu iritarea că cineva (soția sau, mai exact, autorul prin intermediul ei) se joacă cu gândurile și trările mele, inducându-mă în eroare până la sfârșit: nu numai soțul, ci și cititorul este înșelat în privința ficțiunii și a realității. În plus, în partea a doua a cărții, m-a enervat stilul sec, aproape științific, cu care erau consemnate stările și tratamentele soțului, ca într-o fișă medicală. Personajul soției este destul de imoral, dar nu știu în ce măsură caracterul ei poate fi înțeles și/sau scuzat prin prisma culturii, educației, vieții ei într-un mariaj (auto)impus și naturii proprii.

Intenționez să încep Scandalul, de Shusaku Endo, cu recenzii foarte bune, din câte am văzut. O să revin, probabil, cu impresii. Voi ce autori japonezi ați citit și mi-ați recomanda?

13 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii