Monthly Archives: martie 2015

Pe unde m-am mai plimbat

Să revin, așadar, după divagația de data trecută.  Acum că am lămurit și ce e cu dragostea asta de munte, să trec în revistă și ultimele ieșiri, trei la număr. În ordine:

Cabana Postăvaru

Am fost a doua oară acolo, prima fiind anul trecut cam pe aceeași vreme, la o aniversare. Se ajunge foarte ușor, cu telegondola din Poiana Brașov, iar până la cabană aveți de coborât cam 10 minute – ce-i drept, pe lângă și printre schiori, ceea ce vă poate oferi destulă adrenalină, mai ales dacă e zăpadă mare sau gheață. Patru lucruri sunt constante la Postăvaru (câtă prețizie, maică):

20150308_091751

amabilitatea gazdelor, care de fiecare dată ne-au oferit câte ceva: vișinată (anul trecut), flori și turtă dulce (anul ăsta, pentru că era 8 Martie), s-au amestecat cu copiii veniți la concursul de schi și au făcut discotecă cu și pentru ei și, în general, s-au purtat foarte frumos;

2015-03-07 15.51.18

numărul foarte mare al schiorilor, care ne-au copleșit – de fapt, mai corect ar fi să spun că grupul nostru era singurul care nu schia și nu se dădea cu placa, așa că era ușor să ne simțim în minoritate (din motivul ăsta, dar și pentru schimbarea coloritului, sunt curioasă să merg și în afara sezonului);

DSCN4778

peisajul minunat, admirat cu aceeași plăcere și de pe terasă, și din foișor, și din șezlongurile din lateralul cabanei;

20150307_164606

în fine, atmosfera super faină din anexă, unde ne-am cazat de fiecare dată și unde am putut cânta până când am vrut, nederanjați de nimeni și fără să deranjăm pe nimeni.

DSCN4776

Cabana Gârbova

Acum am fost prima dată acolo și mi-a plăcut mult traseul, și la dus (din Azuga, traseu ce urcă direct din șosea, aproape de gară), și la întors (în Predeal, prin pădure și, parțial, pe lângă pista de schi). Cabana are condiții foarte bune, camere de două și trei persoane, din câte am văzut, baie în cameră, restaurant, spațiu de fumători separat, mâncare bună, prețuri ok. Cazarea a costat 55 lei pe camera de 2 paturi, cu mic dejun inclus. În ciuda condițiilor și a cabanierului, care era dornic de oaspeți, se pare că destul de puțină lume rămâne peste noapte, majoritatea preferă să facă ture de o zi, să mănânce ceva la prânz și să coboare în stațiuni.

20150314_124644

20150314_125416

Oricum, noi, cu gașca împrospătată și prieteni noi, am cântat din nou până la orele mici ale dimineții („Nu vă mai săturați odată?”, o să mă întrebați. Păi, nu, pentru lămuriri, citiți postarea precedentă. :p). Și pentru că ne-am simțit bine, ne-am propus să mergem și la vară, să vedem cum arată totul înverzit. Cu peisajul de iarnă avem și câteva poze, pentru exemplificare:

20150315_121251

Câinii de la cabană, dornici de o sesiune foto (sus) și panoramă cu Bucegii (jos)

20150315_123400

Am învățat atunci și succesiunea vârfurilor și văilor: Furnica, Piatra Arsă, Caraimanul, Valea Albă, Coștila, Morarul și Bucșoiu – sper că n-am greșit, am fost pusă atunci să repet, ca la școală. :p

Cabana Valea lui Ivan

În Valea lui Ivan, situată în Piatra Craiului, mai fusesem în urmă cu vreo cinci ani, când urcasem foarte greu, deși traseul este extrem de ușor și scurt (cam 45 de minute pe drum forestier). Atunci fiind noapte și o gheață lucie, momentul mi s-a înfipt bine în memorie și am sperat să nu-l mai repet.  Spre bafta mea, cum am plecat de vineri, am ajuns tot pe întuneric, dar măcar n-a mai fost gheață, așa că urcușul a fost plăcut de data asta.

20150321_162916

Sâmbătă am avut parte de o vreme superbă, așa că am stat ca șopârlele afară la soare, înșirați pe bănci sau fiecare pe unde a putut, și pur și simplu am luat cât de mult soare am putut. A, m-am dat și cu sania, ceea ce nu mai făcusem de acum 3 ani, de la Bansko.

20150321_152518

20150321_123430

20150321_123347

Cabana arată foarte decent, cazarea costă 25 lei/persoană pe noapte, fochistul șef a tot băgat lemne în sobă, așa că am murit de cald și noaptea, toaletele (două la număr) sunt câte una pe fiecare etaj, în dotare mai sunt o bucătărie cu cămară, sală de mese, foișor și leagăn.

2015-03-21 10.08.17

20150321_162932

2015-03-21 10.09.20

La coborâre, vremea tot frumoasă, dar toată zăpada aia superbă de la urcat se transformase în noroi. Deh!

Cam astea au fost ultimele drumeții, revin cât de curând cu impresii și poze din următoarele. Între timp, drum bun și vouă și cărări cu soare!

4 Comments

Filed under Călătorii

Pledoarie pentru munte

După postarea precedentă, în care rezumam ce am mai citit în ultima vreme, voiam să vă zic și pe unde m-am mai plimbat, dar am fost un pic deturnată de niște gânduri. Și ca să-mi dea pace și să nu mă mai bântuie, am zis să le pun negru pe alb (era să zic pe hârtie). În cazul în care acum e prima dată când ați nimerit pe blogul ăsta de cărți și călătorii, precizez din start că majoritatea plimbărilor mele sunt în natură, mai exact pe munte. Nu că aș fi eu mare munțomană (după vreo zece ani de la primele mele ieșiri pe munte, tot începătoare mă consider), dar drumețiile montane mi se par minunate și asta dintr-o serie de motive.

DSCN2471

Vedere din CiucașDSC_7690

Cetățile Ponorului

Știu că, pentru cei mai mulți dintre voi, nu e nevoie să justific de ce e bine și frumos să mergi pe munte, dar am cunoscut și persoane care m-au privit lung, au scuturat din umeri și s-au minunat. Cum, să faci efort fizic, uneori intens, câteva ore în șir? Să mergi prin zăpadă până la genunchi sau chiar și mai mare? Să stai în frig sau în ploaie sau transpirat? Să dormi în priciuri, la comun, și, câteodată, să mergi la budă în curte? Să obosești crunt câteva ore ca să ajungi la o cabană uitată în vârf de munte ca să ce? Să trebuiască să te ții de lanțuri sau să urci pieptiș sau să te ia amețeala privind la hăul de lângă tine? De ce să nu stau eu bine mersi acasă, în oraș, în civilizație, în siguranță?

DSC_1610

Vederi din MălăieștiDSC_1586

Întrebări legitime, desigur. Dacă ați încercat și nu vă place, dacă nu aveți echipament potrivit, dacă nu știți traseele sau nu are cine să vă îndrume, dacă nu sunteți dispuși să acceptați condițiile de mai sus, atunci n-are absolut niciun rost să vă aventurați, ba chiar e recomandat să nu vă riscați siguranța sau buna-dispoziție.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Garofița – vedere spre și dinspre Marele Grohotiș

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cerdacul Stanciului

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 Însă, dacă vă plac natura și mișcarea și mai aveți și o gașcă de prieteni iubitori ai muntelui, atunci, vorba cântecului „dacă ai un ghid nebun și-un nebun să-ți cânte, orice-ar spune ai tăi părinți, ai să te întorci la munte”. În aer curat, verdeață sau zăpadă imaculată și liniște, vă încărcați cu energie pozitivă cât pentru o săptămână, când puteți să o luați de la capăt. Mișcarea vă pune în mișcare tot sângele și vă crește nivelul endorfinelor (lucruri verificate), plus că după atâtea ore și zile în care ați înțepenit în fața calculatorului sau în mașină, cu siguranță aveți nevoie de exercițiu.

DSCN2315

Refugiul Mălăiești

Night vision

Cabana Mălăiești – poza lui Lup Alb

Și nu e numai asta: avem o țară frumoasă, e păcat să nu o descoperim toată. Mergeți ori de câte ori aveți ocazia și, dacă puteți, alternați o călătorie în străinătate cu una în țara noastră. Știți pe de rost stațiunile din Bulgaria sau din Austria, ați și uitat de câte ori ați fost în Grecia sau în Turcia, fugiți în city breaks și vă luați all inclusive? Foarte bine, chiar vă invidiez. Dar luați în considerare să mergeți și în România, să vedeți și frumusețile ei, să descoperiți un alt fel de turism, cu cortul sau la cabană, vară sau iarnă, mai sus sau mai jos, după chef și posibilități. Mergeți în Bucegi sau Făgăraș, în Apuseni sau unde vreți și, mai ales, respectați locul și oamenii. Mă doare sufletul când văd peturi sau ambalaje aruncate prin pădure sau în albiile râurilor, la fel cum mă doare sufletul când văd cojile copacilor scrijelite cu inimioare și numele autorilor.

DSCN2517Pe drum de munte prin Ciucaș

DSC_6266Buila-Vânturarița

În plus, muntele te învață niște valori: responsabilitatea, prietenia, respectul pentru natură și pentru oamenii de munte, întrajutorarea, iubirea și curajul. Este suficient să ascultați versurile cântecelor care se aud de obicei pe munte. Unele sunt scrise de munțomani, inspirate din experiența lor, altele preiau versuri ale unor poeți consacrați (Adrian Păunescu e, probabil, cel mai popular și de fiecare dată îmi vine să exclam, auzindu-i cuvintele puse pe muzică, „A fost dat naibii Păunescu ăsta!”). Munțomanii știu și să muncească pe traseu, și să se distreze la cabană. Cântecele alternează cu povești despre alte drumeții și aventuri, se rememorează mult, se râde, se varsă câte o lacrimă și un strop de vin pentru cei pieriți pe munte, se leagă prietenii și se înfiripă iubiri. Chitarele nu lipsesc, focul arde în sobă sau afară, în curte, pe cer puzderie de stele, cănile cu vin sau cu altceva se ciocnesc, iar acordurile și versurile îți rămân în minte încă mult timp după aceea.

DSC_1843

DSC_4904

Eu cam atât am avut să vă spun. Dacă v-am convins să mergeți, îmi pare bine. Dacă nu, dar ne-ați înțeles și pe noi, care mergem, iarăși e bine. Oricum ar fi, muntele nu e doar o destinație, ci un mod de viață și o stare de spirit.

DSC_8422

2 Comments

Filed under Călătorii

Ce am mai citit (1)

Poate ați observat că în ultima vreme nu am mai scris nici despre cărțile citite, nici despre călătoriile mele, ci mai mult niște reflecții de ordin general. Motivul principal ar fi că nu prea am mai avut timp să-mi adun gândurile (și pozele) suficient cât să le fac publice. Încerc acum să trec în revistă niște titluri și, sper, într-o postare separată, și niște locuri.

Reflections in a Golden Eye, de Carson McCullers, Penguin Books, 2001

reflections-in-a-golden-eyeRomanul lui Carson McCullers  este plasat într-o tabără militară din sudul Americii și abordează teme precum singurătatea, izolarea socială, dorințele neîmpărtășite, orientarea sexuală, pasiunea și ura. Cele șase personaje se luptă cu demonii proprii, care nu le lasă să-și găsească locul și împlinirea: Căpitanul Penderton, deși căsătorit cu frumoasa Leonora, nu simte niciun pic de atracție față de aceasta și devine obsedat de soldatul Ellgee Williams; Leonora își petrece timpul călărind și având o aventură cu vecinul lor, Maiorul Langdon; Langdon este înstrăinat de soția lui după pierderea unui copil și boala care se agravează a acesteia; soția lui, Alison, mi s-a părut personajul cel mai dramatic din tot romanul, înstrăinată, suferindă fizic și psihic, până la punctul depresiei și al automutilării, visând să-și părăsească soțul despre care știe că o înșeală cu Leonora, dar neavând niciodată curajul și mijloacele, redusă la o martoră fără credibilitate și o internată într-un azil. Anacleto, filipinezul care are grijă de ea, e singurul ei prieten și singura alinare; în fine, Ellgee Williams, soldatul ciudat și neadaptat, care le dă târcoale și-i pândește din umbră, fascinat de Leonora, fără să știe că, la rândul său, a trezit pasiuni nebănuite camuflate în ură din partea căpitanului.

Un roman care vorbește despre singurătate, neadaptare și, chiar dacă discret, despre homosexualitate, în care simți chinurile personajelor și dorința lor de a găsi o scăpare, în care dragostea și ura se confundă și tragedia e chiar după colț. Memorabilă este scena în care căpitanul scapă de sub control calul Leonorei, pe care nu v-o povestesc, pentru că trebuie citită, este de o intensitate maximă. Vă recomand să vedeți și filmul, cu Elizabeth Taylor și Marlon Brando în două dintre rolurile principale. (De altfel, eu mi-am dat seama la începutul cărții că mi se părea cunoscută și așa mi-am adus aminte că văzusem filmul demult. Mai țineam minte și scena de la începutul filmului, cu Elizabeth Taylor goală, sfidându-l pe Brando).

Era să fiu eu / There But For The, de Ali Smith, Editura Univers, 2014, traducere din engleză de Carmen Scarlet

Era sa fiu euPe scurt, cartea asta mi s-a părut foarte ciudată și deșteaptă și, mai ales, o provocare pentru traducătoare. Cele patru cuvinte din titlu tronează peste cele patru părți ale romanului, care redau perspectivele a patru personaje diferite, iar povestirea de la începutul romanului nu are sens decât după ce ai ajuns la final, ceea ce îi dă o structură circulară și unifică toate părțile, poveștile și personajele.

Subiectul în sine este ciudat: un bărbat, Miles, este invitat la cină la o familie pe care nu o cunoaște, de un bărbat pe care abia l-a întâlnit, Mark, acolo se retrage la un moment dat, înainte de desert și se închide în camera de oaspeți, de unde nu mai iese cu lunile, aparent fără vreun motiv sau vreo explicație. Situația aceasta, oricât de neverosimilă ar fi, ia o amploare mediatică de care familia Lee, gazda, devine dependentă, și este și un pretext pentru a introduce cele patru personaje „reale” (reale, pentru că Miles apare foarte puțin ca personaj, numai la început și la sfârșit, în rest este mai mult invocat și servește ca liant între celelalte personaje): Anna, o femeie care îl cunoscuse demult și care este chemată să îl convingă să iasă din cameră; Mark, cel care îl dusese ca invitat la familia Lee, o bătrână bolnavă care trăiește din amintiri și Brooke, o fetiță „deșteptissimă”.

Cele patru povești se întrepătrund, dar cu stiluri diferite, singura constantă fiind jocul de cuvinte, plăcerea de a jongla cu limbajul, de a face calambururi și glume, un deliciu pentru cititor, dar și (îmi imaginez) o mare dificultate pentru traducător. Nevoia de solitudine, dependența de mediatizare, suferința pricinuită de moartea cuiva drag, deruta și singurătatea, bătrânețea și boala, inteligența precoce și ostracizarea pe care o provoacă sunt numai câteva din ideile care se desprind. Mi-a plăcut ideea că, la un moment dat, deși ușa camerei este deschisă de luni de zile, nimeni nu o mai încearcă. Singurătatea dorită și asumată devine impusă de ceilalți.

O carte extraordinară (de altfel, autoarea a ajuns de două ori pe lista scurtă pentru Man Booker Prize și a câștigat alte premii importante), pe care simt nevoia să o recitesc și sper să am în curând versiunea în engleză.

Cărarea cuiburilor de păianjen, de Italo Calvino, Editura Allfa, 2012, traducere din italiană de Oana Boșca-Mălin

cararea-cuiburilor-de-paianjen-produs_imagineVreau de ceva timp să citesc Dacă într-o noapte de iarnă un călător, de același autor, dar pentru că încă nu o am, între timp am împrumutat cartea de față. Este romanul său de debut (1947) și tratează tema războiului, din perspectiva unui copil descurcăreț și șmecheraș, Pin.

Abia am început-o și am cam citit din ea pe apucate, dar am găsit un citat care mi-a plăcut și pe care vreau să-l notez aici:

Oamenii mari sunt o rasă fățarnică și trădătoare, nu au în ochi seriozitatea aceea teribilă a copiilor când se joacă, și cu toate astea, au și adulții jocurile lor, tot mai serioase, un joc ascuns într-un altul, de nu înțelegi niciodată care e cel adevărat. Mai întâi părea că cei de la cârciumă joacă alături de necunoscut, împotriva neamțului, acum joacă singuri împotriva necunoscutului, nu te poți încrede niciodată (în) vorbele lor.

 Probabil o să revin cu impresii când o s-o termin, dacă o să am răgaz de lectură săptămâna asta, ceea ce vă doresc și vouă.

10 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii