Monthly Archives: februarie 2015

Colaborarea dintre autori și traducători

Ed Teja, autorul povestirii Imitând arta, pe care am tradus-o recent, scrie pe blogul său:

I’m having fun working with translators, getting stories out in various languages. Part of the fun is the various people you get to interact with. A woman in Izmir is translating a short story into Turkish and another woman is translating that story into Romanian. One of the novels (…) is already available in Spanish (in print and ebook). Soon it will be available in Italian and French, and by the end of the year, in Portuguese.
The questions the translators have about the English used (some of the colloquial expressions and puns don’t translate well and have to be written fresh in the new language to make sense) and about the places and people give me reason to rethink what I’ve written. How could it be clearer? Did I miss a chance to do something really interesting here? I’m not going to change anything in the stories now, but it’s great food for thought when writing the next one.

Românca sunt eu și este adevărat că l-am întrebat de ce unul dintre personaje, o localnică, vorbea engleza când stricat, când corect. Am crezut că este o inconsecvență din partea autorului, dar mi-a răspuns că este un aspect cultural pe care l-a observat în perioada în care a trăit acolo. Se pare că localnicii învață de la turiști anumite tipare de vorbire, care pot fi destul de complexe, dar în același timp fac greșeli de gramatică în construcții banale.

Mi s-a părut interesant și ce am aflat, și faptul că întrebările traducătorilor au un impact destul de puternic asupra scriitorului respectiv și-l fac să privească lucrurile și din altă perspectivă. La urma urmei, traducătorul este poate cititorul cel mai atent și mai critic al textului pe care urmează să-l traducă, pentru că, la rândul lui, trebuie să-l redea cât mai fidel și, în același timp, cât mai natural în limba țintă. Grea misie! Iată însă că o astfel de comunicare directă între scriitor și traducător ajută mult procesul de traducere. De altfel, mi se pare modul ideal de a traduce o carte, cu condiția ca autorul să fie disponibil (a se citi „în viață”). Știu că practica aceasta este foarte răspândită în alte părți, chiar am citit comentarii ale unor autori la adresa traducătorilor, prin care le mulțumeau și se scuzau cumva pentru bătăile de cap produse fără voia lor (vezi David Lodge în introducerea de la Deaf Sentence, de exemplu).

writing

Din câte știu eu, din modesta mea experiență, la noi, traducătorul se află în legătură numai cu editura, care uneori nici nu dă feedback. Sigur, sunt și excepții, când redactorul și traducătorul se află în dialog ori de câte ori e nevoie, dar autorul nu intră în ecuație. Eu am abordat odată un autor (noroc cu Internetul!) și i-am atras atenția asupra unor greșeli din versiunea din care traduceam eu. A fost foarte drăguț și receptiv și mi-a mulțumit.

Ce voiam eu să spun cu postarea asta este că îmi place când am ocazia să discut direct cu autorul, cred că și autorul, și traducătorul au de câștigat din asta și sper să devină în curând o practică răspândită și la noi. (Bine, mai sper și ca traducerea de carte să fie plătită cum se cuvine în viitorul cel mai apropiat. :D)

 

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi

În țara ultimelor lucruri, de Paul Auster

In tara ultimelor lucruriÎn țara ultimelor lucruri, de Paul Auster, Editura Humanitas, 2005, traducere de Alexandra Maria Rusu

Dacă strada de zi cu zi vi se pare prea urâtă, dacă sărăcia, violența, murdăria fizică și morală din jurul vostru sunt suficiente pentru a vă scârbi, dacă vi se pare că totul e o luptă pentru supraviețuire într-o lume cenușie și lipsită de speranță, citiți o distopie. Vă puteți simți mai bine prin comparație cu lumea descrisă acolo sau, dimpotrivă, dacă sunteți panicarzi, veți vedea un semnal de alarmă că într-acolo ne îndreptăm cu toții.

Ideea romanului de față, deși pesimistă și înspăimântătoare, mi se pare ingenioasă și, din păcate, nu destul de mult exploatată. Într-o lume apocaliptică, în care oamenii se străduiesc fizic și psihic să supraviețuiască lipsurilor de tot felul, lucrurile încep să dispară și, odată cu ele, în timp, dispare și orice amintire despre ele. Nu numai că se degradează și dispar material, dar oamenii încep să uite că au existat vreodată și, prin urmare, nu mai înțeleg nici cuvintele care le denumesc. Cel mai rău este că nu uită toți aceleași lucruri și în același timp, așa că neînțelegerile dintre ei sunt sporite de festele memoriei (de parcă nu era destul de dificilă comunicarea și așa).

Descrisă sub formă de scrisoare a Annei Blume către un prieten de demult, lumea lui Auster se dezvăluie cenușie, degradată, periculoasă, violentă și divizată. Oamenii se adaptează ca să supraviețuiască, iar imaginile de la începutul cărții sunt cât se poate de deprimante, amintind de Drumul lui Cormac McCarthy sau de Eseu despre orbire a lui Jose Saramago. Astfel, vânătorii de obiecte, la fel ca Anna, străbat străzile pline de capcane ale unui oraș fără nume cu câte un cărucior în care strâng lucruri de valoare pe care să le vândă. Valoarea este redefinită și orice lucru banal sau mai puțin uzat devine o comoară (mai ales când vine însoțit de o poveste frumoasă, spusă cu talent de Boris Stepanovich, cum se poate vedea în ultima parte a romanului). Dar aceste lucruri trebuie găsite tocmai înainte să atingă starea de putreziciune absolută, și tocmai acesta este rolul vânătorilor de obiecte. Efemeritatea lor și a ființei umane este lucrul aproape cel mai trist din lumea imaginată de Auster, după dezumanizare.

Chiar și într-o lume atât de degradată (sau poate tocmai din acest motiv), totul devine o afacere. Până și moartea cere curaj sau bani: Alergătorii se antrenează îndelung să alerge până le cedează organismul, alții fac Ultimul salt de pe clădirile înalte, cei care au bani merg în Călătoria minunilor sau Călătoria de plăcere de la clinicile de eutanasiere sau apelează la cluburile de asasinate. La toate acestea, se adaugă prădătorii de cadavre și crematoriile, unde corpurile neînsuflețite sunt transformate în energie. Violența, înșelăciunea, lașitatea sunt la ordinea zilei, deși din când în când, timid, mai apare câte o speranță: prietenie, ajutor, dragoste. Dar aceste situații și sentimente pozitive, plăcute, înălțătoare sunt atât de răzlețe, iar disperarea, foamea, sărăcia, bolile și decrepitudinea atât de puternice, încât primele nu par să răzbată din pâcla ultimelor.

Poate de asta nici nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau nu cartea. E greu să-ți placă ceva atât de apăsător și deprimant, e greu de citit și de suportat, dar poți să apreciezi ideea, intenția, scriitura (vezi Saramago). Și ca să nu închei cu o anti-reclamă, poate că ar trebui să îndemn la lectura romanului de față pentru motivele expuse la începutul acestei postări sau, pur și simplu,  pentru a vedea ce alte reacții stârnește.

12 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Imitând arta, de Ed Teja

Imitating Art (Romanian)

Vorbeam recent despre nehotărârea de a alege o carte la un moment dat și despre soluția unora de a-și face liste și de a-și programa cu strictețe lecturile. Dacă funcționează, bravo lor! Eu una nu pot să respect listele, tocmai pentru că vreau să-mi aleg lecturile în funcție de starea de spirit, care este foarte schimbătoare, și pentru că astfel pot să descopăr absolut neprevăzut autori necunoscuți.

Așa s-a întâmplat și cu Ed Teja, la care am ajuns printr-un concurs simpatic de împrejurări și de care probabil nu aș fi aflat dacă aș fi fost constrânsă de o listă. Conform Goodreads, domnul Ed Teja locuiește pe o barcă, este editor de reviste, prozator și poet independent, muzician și călător, scrie despre locurile pe care le cunoaște și care se află la marginea lumii. Bărcile, insulele și locurile tropicale îndepărtate sunt habitatul lui natural. Într-un astfel de mediu au loc și cele din povestirea de față, mai exact, într-un sat pescăresc din Thailanda, unde un scriitor rătăcitor caută surse de inspirație pentru cartea sa.

În cele 30 de pagini sunt concentrate mai multe povești care, desigur, ajung să se întrepătrundă și să se suprapună: povestea scriitorului care fuge de un trecut recent, povestea personajului său imaginar, încă în curs de scriere, povestea străinului care l-a inspirat și povestea lui Charlie, managerul barului local. Ritmul este destul de molcom, lăsând timp pentru crearea atmosferei locale, pentru prezentarea personajelor, care nu sunt lipsite de farmec, și pentru sugerarea misterului ce planează peste ei toți.

Charlie era foarte atent acum.

– Mda, cred că-i o poveste interesantă, dar ce legătură are cu venirea ta aici?

Brad își cântări cuvintele. Cum să explici ce înseamnă să scrii ficțiune cuiva care poate nici nu citește?

– Este vorba despre a face arta să imite viața. Am vrut să creez un personaj fictiv bazat în mare pe tipul ăla. Nu este o poveste despre bărci sau despre un criminal, e numai ideea de un personaj care încearcă să treacă neobservat și îl folosesc pe el ca sursă de inspirație.

Limba ușor stricată a localnicilor, aromele mâncărurilor, atmosfera barului și a satului, în general, dau culoare textului și te ajută să călătorești măcar prin intermediul literaturii până în Thailanda. Cine se ascunde acolo, ce rol are arta în cazul de față și ce descoperă scriitorul rămâne să aflați și voi.

Mie mi-a plăcut să încerc un autor neconsacrat, să citesc despre locuri noi și exotice și, mai ales, să traduc chiar eu povestirea. Dacă v-am făcut curioși, o puteți găsi aproape gratis pe Apple, Kobo, InkteraScribd și în curând și pe Amazon și Google Play (revin cu linkurile).

Sper să o citiți și să vă placă!

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii