Monthly Archives: ianuarie 2015

Portretul tatălui

E cam mare agitația în ultimele zile, așa că nu am nici răgaz să scriu recenzia pentru Pânza de păianjen, de Cella Serghi, dar între timp vă propun un portret al tatălui, văzut de protagonista Diana:

În casă nu erau niciodată bani, Chiar atunci când tata câştiga, îi cheltuia, ca un copil, pe tot ce vedea, pe lucruri fără gust, oferite în stradă de negustorii ambulanţi, fiindcă nu putea să-i refuze; „împrumuta” sau ajuta pe cine-i ieşea în cale. îi plăcea să cumpere aşa-zise „delicatese”, să guste şi sa vadă lumea minunându-se de bunătatea lor, şi mâncând cu plăcere la masa lui. De lux se lipsea uşor „deocamdată”, şi lux însemna tot ce nu e ţigară, mâncare şi o rufă curată, iar „deocamdată” a durat toată viaţa. Fiindcă era convins că vom avea de toate într-o zi, chiar şi o casă imensă, ca să-şi ţie rudele toate (ale mamei, fiindcă el nu avea). N-am cunoscut un optimist mai lipsit de înţelegerea realităţii ca tata. Era uneori, în privinţa asta, stingheritor, penibil. Dar nici n-am cunoscut un suflet mai bun. Aducea acasă câte un cerşetor, îi dădea de mâncare, o haină, o pereche de ciorapi, o rufă şi ce mai găsea. Iar la plecare, uneori, bani pentru o baie. Străini şi prieteni îl trăgeau pe sfoară, dar el continua să dea mereu, tot ce avea, şi ultima ţigară.

Cella Serghi

Foto: Biblioteca Județeană Ioan N. Roman, Constanța

1 Comment

Filed under Citate, Lecturi

Cabana Curmătura

Încă un weekend, încă o plimbare la munte. După zile de sedentarism, de înțepeneală în fața laptopului, de oboseală psihică și intelectuală, o drumeție te remontează cum nici n-ai visat. Mișcarea, aerul curat, peisajele frumoase, liniștea muntelui în care te pierzi sau te regăsești, după caz, fac mai mult decât orice medicament, decât orice leneveală. Și dacă mai mergi și cu o mână de prieteni sau îți faci prieteni la cabană, câștigul e și mai mare.

Am plecat așadar sâmbătă dimineață, cu gândul să ajungem înainte să înceapă precipitațiile anunțate. Nu de alta, dar nu e prea frumos când te plouă pe traseu. Până după-amiază, însă, aveam tot timpul să ajungem la cabană… din Zărnești, am trecut pe lângă Gura Râului, închisă pentru renovare, și am urcat direct pe la Fântâna lui Botorog. Jos, în drum, gheață și frig, dar după ce ne-am echipat corespunzător și am început să urcăm, ne-am încălzit suficient cât să începem să dăm jos de pe noi. Țineam eu bine minte că panta aia e destul de abruptă și urci de-ți vine acru, cu muuulte popasuri de tras sufletul. În sfârșit, peisajul în prima bucată a traseului era mai degrabă unul de toamnă, pământul uscat, frunze arămii din plin, copaci golași, doar din când în când câte o pată albă… abia de pe la jumătatea drumului a început scenariul de iarnă, cu gheață și zăpadă și cu bețe bine înfipte ca să nu alunecăm. Am căutat în zadar băncuța unde obișnuiam să facem un popas mai lung, ne-am tot păcălit că e la următoarea curbă… nu mai era.

20150124_113133

20150124_113143

20150124_121027

20150124_123328

Situată la 1470 m, în masivul Piatra Craiului, Cabana Curmătura ne-a întâmpinat cu vestiții câini ai locului și gesturile lor leneșe, cu multă căldură, fețe îmbujorate și obosite de drumeți și zarva atât de familiară. Ne-am cazat, ne-am încălzit, am stat la povești și am observat perindându-se turiști de toate vârstele și preocupările. Seara căldură mare, aglomerație, mult entuziasm, cântece și veselie… scurtate brusc la ora 11, când cabanierul a închis sala de mese. Obișnuiți să ne prindă orele mici ale dimineții, parcă mai aveam în noi energie și chef de distracție rămase neconsumate, dar când unii vor să doarmă și alții să cânte, n-ai cum să-i împaci pe toți. Tragem învățături și mergem mai departe.

DSCN5495

DSCN5497

DSCN5500

DSCN5502

Mai exact, coborâm a doua zi dar nu pe același traseu, ci prin Prăpăstiile Zărneștiului. Drumul mi s-a părut mai frumos decât la urcat, dar și mai greu din cauza unei porțiuni înguste, cu gheață, de pe ultima pantă. Am străbătut defileul cam înghețați și obosiți, ba rememorând seara de dinainte și traseul, ba visând la un duș fierbinte și căldura de acasă.

DSCN5503

DSCN5505

DSCN5506

DSCN5507

DSCN5511

Până data viitoare…

4 Comments

Filed under Călătorii

Deaf Sentence, de David Lodge

Deaf SentenceDin Deaf Sentence auzisem câteva fragmente, începutul, de fapt, în lectura autorului în prima dintre serile FILIT de anul trecut (ce introducere mai bună și ce reclamă mai convingătoare se putea face?), așa că intenționam să o citesc și eu încă de atunci.

Trecerea de la dramă la un registru mai ușor fiind făcută oarecum cu Hope: A Tragedy, am crezut că sosise momentul oportun pentru stilul mucalit al lui David Lodge. Am fost însă uimită să constat că, deși păstrează pe alocuri umorul cu care ne-a obișnuit autorul său, acesta este mai degrabă un roman grav.

Evident autobiografic, cel puțin în ceea ce privește deficiența de auz și relația cu tatăl său, așa cum mărturisește însuși scriitorul britanic, Deaf Sentence tratează subiecte cum ar fi pierderea auzului și toate dificultățile personale, profesionale și sociale care derivă din aceasta, statutul profesorilor universitari odată ajunși la pensie (cu precădere în Marea Britanie, dar posibil să se aplice și în general), relația cu părinții în vârstă, comunicarea, arta modernă etc.

Relatarea se face în mare parte la persoana întâi, naratorul fiind un profesor universitar de lingvistică ieșit la pensie mai devremDavid Lodgee din cauza problemei de auz, care povestește cu (auto)ironie despre viața lui la pensie, despre problemele de comunicare și niște încurcături ce rezultă din acestea, despre relațiile de familie și profesionale, presărându-le cu diverse meditații de natură filosofică. Atunci când încărcătura emoțională este prea mare, perspectiva se modifică și narațiunea se face la persoana a treia, ca pentru a lua distanță de momentele sensibile evocate, cum ar fi boala și moartea primei soții.

Printre episoadele care mi-au plăcut în mod deosebit se numără:

  • cele care evocă politețea proverbială a britanicilor, în cazul de față manifestată în tren:

A certain amount of adrenalin has to flood the system in order to act, and to decide how and when – do you intervene as soon as the phone is in use, or wait till the call is finished, or interrupt in the middle if it seems to be going on for an inordinately long time? I now have a sentence prepared for these occasions, ‘Excuse me, but did you know this is a Quiet Coach?’ uttered in a polite and confidential tone, with a finger pointing helpfully to the window sticker, but the responses from the addressees vary considerably. Some, usually women, simper and smile and nod, and extend a placatory hand, as if admitting they are at fault but craving indulgence, while blithely continuing their telephonic conversation; others, evidently genuinely unaware that they are in a Quiet Coach, and indeed unable to get their heads round the very concept of a Quiet Coach, a place where a man’s inalienable right to have loud private conversations in public might be forfeited, stare at you with incomprehension until the truth sinks in, and then say something uncomplimentary about you to their interlocutor, and sulkily terminate the call or take themselves off to the next carriage with an air of persecution. One man, who was drunk, threatened to punch my fucking nose through my fucking face and out the other fucking side. Fortunately he fell asleep before attempting this rearrangement of my features.

  • glumele legate de grafitti (sunt foarte curioasă cum sună traducerea în română; are cineva ediția Mort de surd, apărută la Polirom, în 2009, în traducerea Roxanei Marin? M-ar mai interesa și traducerea altor fraze din roman, pentru a vedea cum s-a păstrat umorul de limbaj):

Years ago I spotted one which still makes me smile when I think of it: under a sign, ‘Bill Posters Will Be Prosecuted’ some wag had written, ‘Bill Posters is innocent’. Nothing as amusing greeted my eye as I made my way over the footbridge at Brickley Station. Just names, obscenities and acclamations mostly to do with football teams.

  • referirile la surzi celebri din trecut: Goya, Beethoven și Philip Larkin;
  • preocuparea pentru ultimele cuvinte înainte de moarte, despre care am mai vorbit și într-un articol precedent;
  • relația cu tatăl:

‘Hallo, son,’ he said. ‘You made it, then.’ He stood aside to admit me, then poked his head out of the door to look suspiciously up and down the road, as if he feared I might have been tailed by criminals bent on armed robbery, before shutting it and drawing the curtain. ‘How was the journey?’ he said, as I took off my overcoat and hung it on the coat rack by the door. ‘All right. The train was on time for once,’ I said. ‘What?’ This word occurs very frequently in our dialogues. ‘The train was on time,’ I shouted. ‘There’s no need to shout,’ he said, and led me along the passage into what we always called the dining room…

  • ironizarea artei moderne:

One exhibit was a blank sheet of A4 taken from a copier whose operator had omitted to insert a document to be copied. It was entitled Oh, and was on sale for £150 (£100 unframed). Nothing could illustrate better my thesis that much contemporary art is supported by an immense scaffolding of discourse without which it would simply collapse and be indistinguishable from rubbish.

Pe alocuri, romanul mi s-a părut un pic cam prea repetitiv și detaliat, dar bănuiesc că scopul era adăugarea unei tușe pregnante de haz de necaz. David Lodge restabilește tonul grav în episoadele finale, care abordează subiecte precum lagărul de la Auschwitz, bătrânețea cu greutățile ei, sfârșitul și începutul vieții. Mi-a plăcut și finalul, a știut domnul Lodge cum să o aducă din condei astfel încât mesajul final, sentimentul cu care rămâne cititorul, să fie unul optimist:

Better to dwell on life and try to value the passing time.

3 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii