Monthly Archives: noiembrie 2014

Poveste despre dragoste și întuneric, Amos Oz

Poveste despre dragoste și întuneric, de Amos OzPoveste despre dragoste și întuneric, de Amos Oz, Editura Humanitas, 2011, traducere din engleză de Dana-Ligia Ilin după versiunea semnată de Nicholas de Lange

Mi-a plăcut Amos Oz de când am citit Fima. Mi s-a părut foarte amuzant şi proaspăt, diferit de ce mai citisem până atunci. Poveste despre dragoste şi întuneric e altfel, în sensul că nu e ficţiune, dar comicul din Fima se regăseşte în evocările tatălui zăpăcit şi erudit sau în aventurile copilului de atunci şi se îmbină cu seriozitatea referinţelor sociale, cu duioşia din portretul mamei şi cu tristeţea lăsată de moartea ei.

La unele pasaje am râs, la altele mi s-au umplut ochii de lacrimi, iar unele pagini m-au făcut să închid cartea şi ochii pentru câteva clipe, ca să mă pătrund mai bine de frumuseţea scrisului, de combinaţiile inedite de cuvinte şi imagini, de trăirile create în mine.
Nu pot să reiau aici tot ce mi-a plăcut, dau doar câteva citate mai scurte:


Orice călătorie e ca un sertar.
În viaţă există dimineaţă şi seară, vară şi iarnă.

A face concesii e ca şi cum ai evita să calci pe făpturi mititele.

Când eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte. Nu un scriitor. Oamenii pot fi omorâţi ca furnicile. Nici scriitorii nu sunt greu de omorât. Dar cărţile nu. Oricât te-ai strădui să le distrugi, întotdeauna e o şansă să supravieţuiască un exemplar şi să continue să se bucure de viaţa lui de pe raft, în cine ştie ce ungher al vreunei librării…

… deşi e adevărat că şi cărţile se pot schimba odată cu trecerea anilor la fel de mult ca oamenii, diferenţa este că, în vreme ce oamenii întotdeauna te lasă baltă când vine vremea să nu mai poată obţine de la tine nici un avantaj, plăcere, interes sau cel puţin o senzaţie plăcută, o carte nu te părăseşte niciodată. Fireşte, uneori tu le laşi baltă, poate ani în şir sau chiar pe vecie. Dar ele, chiar dacă le-ai trădat, nu-ţi vor întoarce nicicând spatele: te vor aştepta tăcute şi modeste pe raftul lor. Te vor aştepta zece ani. Nu se vor plânge. Până într-o noapte în care brusc ai nevoie de o carte; chiar şi la trei dimineaţa, chiar dacă e o carte pe care ai părăsit-o şi ai şters-o din inimă de ani şi ani, nu te va dezamăgi niciodată, va coborî din raft şi-ţi va ţine tovărăşie la nevoie. Nu va încerca să-şi ia revanşa sau să se scuze sau să se întrebe dacă merită să o facă, dacă tu o meriţi sau dacă vă mai potriviţi, va veni pe loc, de îndată ce i-o ceri. O carte nu te va dezamăgi niciodată.

Tot de Amos Oz am mai citit și Soțul meu, Michael.

Lectură plăcută!

3 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Cel mai mic sărut pomenit vreodată

Cel mai mic sărut pomenit vreodatăCel mai mic sărut pomenit vreodată, de Mathias Malzieu, traducere din limba franceză de Mihaela Stan, editura Nemira, 2014

M-au atras titlul și coperta, recunosc. M-au trimis cu gândul la ceva jucăuș și colorat și nu m-am înșelat. Cărțulia lui Malzieu este plină de metafore, jocuri, imaginație debordantă, personaje inedite, ritmuri și zâmbete.

Mai exact, este o poveste cu un inventator-depresiv care se îndrăgostește de o fată invizibilă în căutarea căreia pleacă împreună cu Elvis, papagalul transmițător de mesaje al unui detectiv ieșit la pensie, care „seamănă cu un urs polar cu ochelari, cu norișori de vată în locul părului și al bărbii” și… mai departe vedeți și singuri. Cert e că în peisaj mai apar o farmacistă și „bomba de dragoste” și lucrurile se complică.

… Și altminteri, cu ce vă ocupați, aveți o specialitate, ceva?

– Sunt inventator-depresiv.

– Adică?

– Inventez diverse chestii, dar, dacă ele nu funcționează, am tendința să cad în depresie. Când faci media, se poate spune că sunt inventator-depresiv.

– Trebuie să inventați mai mult ca să fiți deprimat mai puțin, dragul meu prieten…

– Dacă aș putea, aș inventa tot timpul.

Autorul, pe care se poate să-l știți din Mecanica inimii, o carte tradusă în multe limbi, transformată ulterior în album rock și piesă de teatru, este muzician și asta se vede și din text:

Am dat fuga pe scară, unde fiecare treaptă răsuna ca notele unui pian din lemn găunos. Primii mei trei pași au sunat do, re, mi. Liniște, apoi am deslușit un soi de contra-cântec în trei pași: sol, la, si. M-am oprit imediat. Mi-am pus imediat picioarele pe treptele „mi„ și „sol„, ceea ce a declanșat în chip de răspuns o improvizație reluând clar melodia It’s Now or Never. Ritmat ca un step. Am încercat să supralicitez dansând pe o întreagă octavă a scării, dar îmi lipsea suplețea ca să păstrez cadența.

Dincolo de farmecul, inventivitatea și umorul cărții, Cel mai mic sărut pomenit vreodată este o poveste despre cum dispărem un pic atunci când iubim…

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

I Am Malala

I Am MalalaI Am Malala: The Girl Who Stood Up for Education and Was Shot by the Taliban, de Malala Yousafzai și Christina Lamb, Little, Brown and Company, 2013

Sunteți nemulțumiți că nu aveți smartphone ultimul răcnet? Că nu v-au cumpărat părinții cel mai cool model de tabletă? Că vă obligă să mergeți la școală sau să învățați ca să intrați la facultate? Vă considerați cele mai nefericite fete din lume pentru că nu ați mers la nu știu ce petrecere, că nu aveți haine de la nu știu ce firmă sau pentru că un anume băiat nu vă bagă în seamă?

Imaginați-vă situația următoare: aveți 12-16 ani și locuiți într-o zonă a lumii profund tulburată de conflicte armate și religioase, o zonă în care fetele –  femeile, în general – nu au dreptul la educație, în care mersul la școală, alegerea hainelor, ieșitul din casă neînsoțite de o rudă și alte lucruri care nouă ni se par normale lor le sunt interzise. Imaginați-vă că sunteți foarte săraci, că vedeți în drumul spre școală copii murdari care scormonesc prin mormane de gunoaie ca să aibă ce mânca, imaginați-vă zgomotele îngrozitoare ale bombelor din fiecare zi, cadavrele aruncate în piața centrală drept exemplu, capete de soldați tăiate, cu sângele încă șiroind, afișate spre luare aminte, amenințări cu moartea la adresa voastră, a familiei și a prietenilor voștri.

Așa e că viața voastră, atât de nefericită și lipsită de noroc cum vi se părea până mai adineaori, a căpătat noi înțelesuri?

Vă recomand să citiți cartea scrisă de Malala, o foarte tânără activistă pentru dreptul fetelor la educație și deținătoare a numeroase premii pentru pace, inclusiv Nobelul de anul acesta. Mărturia ei, scrisă împreună cu jurnalista Christina Lamb, este în egală măsură informativă și emoționantă. Datele istorice, politice și geografice sunt numeroase și detaliate, pline de nume de lideri politici sau religioși, de denumiri de facțiuni și interpretări ale islamului, destul de greu de reținut pe alocuri, dar acestea sunt necesare pentru a înțelege contextul și a afla lucruri care poate în mintea multora sunt destul de alambicate. În plus, ele se îmbină armonios cu povestea Malalei, a familiei ei și a prietenilor lor, cu viziunea ei pacifistă și evoluată asupra lumii în care trăiește, cu anecdote legate de școală și prieteni, cu relatări despre popularitatea ei crescândă și, mai ales, despre rolul imens jucat de tatăl ei în formarea Malalei și în lupta pentru drepturile fetelor la educație și pentru eliberarea de sub regimul talibanilor.

Like my father I’ve always been a daydreamer, and sometimes in lessons my mind would drift and I’d imagine that on the way home a terrorist might jump out and shoot me on those steps. I wondered what I would do. Maybe I’d take off my shoes and hit him, but then I’d think if I did that there would be no difference between me and a terrorist. It would be better to plead, ‘OK, shoot me, but first listen to me. What you are doing is wrong. I’m not against you personally, I just want every girl to go to school.’

I was a girl in a land where rifles are fired in celebration of a son, while daughters are hidden away behind a curtain, their role in life simply to prepare food and give birth to children. For most Pashtuns it’s a gloomy day when a daughter is born.

I was named after Malalai of Maiwand, the greatest heroine of Afghanistan. Pashtuns are a proud people of many tribes split between Pakistan and Afghanistan. We live as we have for centuries by a code called Pashtunwali, which obliges us to give hospitality to all guests and in which the most important value is nang or honour. The worst thing that can happen to a Pashtun is loss of face. Shame is a very terrible thing for a Pashtun man. We have a saying, ‘Without honour, the world counts for nothing.’ We fight and feud among ourselves so much that our word for cousin – tarbur – is the same as our word for enemy. But we always come together against outsiders who try to conquer our lands.

I knew as we got older the girls would be expected to stay inside. We’d be expected to cook and serve our brothers and fathers. While boys and men could roam freely about town, my mother and I could not go out without a male relative to accompany us, even if it was a five-year-old boy! This was the tradition. I had decided very early I would not be like that. My father always said, ‘Malala will be free as a bird.’

I don’t want to be thought of as ‘the girl who was shot by the Taliban’ but ‘the girl who fought for education’. This is the cause to which I want to devote my life.

Mai jos, un video cu Ziauddin Yousafzai, despre care Malala spune în carte:

I used to be known as his daughter; now he’s known as my father.

6 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

The Translator, de Leila Aboulela

 abouela_translatorThe Translator, de Leila Aboulela, Black Cat, New York, 2006

Recunosc că titlul a fost motivul pentru care am început să citesc această carte, curioasă de ce un traducător ar fi un bun subiect de roman. Gândul mi-a zburat imediat la Inimă atât de albă de Javier Marias și la filmul The Interpreter, cu Nicole Kidman, deși acolo protagoniștii erau interpreți (detalii, știu).

Cu The Translator am avut surpriza să descopăr un roman frumos și liric și un subiect despre care nu citisem mai nimic până la cartea scriitoarei sudaneze. Leila Aboulela folosește aici elemente din biografia ei și le împletește cu o poveste de dragoste, cu întrebări legate de religie, de limitele traducerii și de alegerile pe care le facem în viață.

Câteva cuvinte despre subiect: Sammar este sudaneză, tânără și văduvă și lucrează în Aberdeen, Scoția, ca traducătoare de arabă la universitate. După moartea soțului său într-un accident de mașină, și-a lăsat fiul cu familia în Khartoum, iar ea s-a întors într-un oraș rece și cenușiu, unde n-a făcut decât să se izoleze și să jelească.

She thought as she drank her tea that she was in a real home. She had not been in a real home for a long time. She lived in a room with nothing on the wall, nothing personal, no photographs, no books; just like a hospital room. She had given everything away…

Prietenia care se înfiripă între ea și Rae, expert în islamism și șeful departamentului în care lucrează, este ceea ce o scoate din amorțire și declanșează o serie de schimbări în viața ei, inclusiv întoarcerea acasă și reuniunea cu familia.

Dacă vi se pare că sună a telenovelă, să știți că nu e. Mie romanul mi s-a părut foarte bine scris (și hai, mie ca mie, dar Aboulela a fost apreciată de scriitori cu greutate, ca Ben Okri și J.M. Coetzee) și, dincolo de povestea în sine, este o meditație despre dragoste – romantică, pentru semeni sau pentru divinitate -, despre înstrăinarea de țară și diferențele culturale:

Outside Sammar stepped into a hallucination in which the world had swung around. Home had come here. Its dimly lit streets, its sky and the feel of home had come here and balanced just for her. She saw the sky cloudless with too many stars, imagined the night warm, warmer than indoors. She smelled dust and heard barking of stray dogs among street’s rubble and pot-holes. A bicycle bell tinkled, frogs croaked, the muezzin coughed into the microphone and began the azan for the Isha prayer. But this was Scotland and the reality left her dulled, unsure of herself. This had happened before but not for so long, not so deeply. Sometimes the shadows in a dark room would remind her of the power cuts at home or she would mistake the gurgle of the central-heating pipes for a distant azan. But she had never stepped into a vision before, home had never come here before. It took time to take in the perfect neatness of the buildings and the gleaming road. It took time for the heating in Yasmin’s car to clear the mist of their breath on the window panes.

despre terorism și două fețe opuse ale sale (teama și repulsia străinilor, motivațiile suspecților):

She looked as weary as the young men she put the questions to everyday, thin and disillusioned, their fingers dripping cigarettes, bravado and dreams. She put to them questions made up by others, then turned their answer into English words…’I worked as a helper in a beauty salon, the usual things, sweeping hair from off the floor, washing towels…’ ‘My brother served time and when he came out…’, ‘My father worked in Baghdad and lost his job when the war broke out…’ ‘We live ten, one room…’

despre doctrina islamistă și despre limitele traducerii sub toate formele ei: dintr-o limbă în alta, dintr-o cultură în alta, din trăiri în cuvinte sau acțiuni.

Pasajele despre Kartoum și cele care redau trăirile ei: nesiguranța, sentimentele care încep să se înfiripe, hotărârile de a-și schimba viața, de a reveni la esența ei, sunt frumoase, simple, lirice și de efect. Chiar mi-a plăcut stilul ei, nu mi s-a părut nimic prea mult sau prea puțin. Cât despre mesaj, cred că dincolo de turnura pe care o iau lucrurile în carte și de motivația protagonistei, rămâi cu întrebarea: tu ce ai face pentru persoana iubită?

8 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Contraste

Pe Anamaria și pe Lae i-am cunoscut în vara lui 2012 la Sulina, când i-am descoperit cântând la o terasă pe malul Dunării și nu ne-am mai dezlipit de acolo. Vocea ei caldă și plină de modulații m-a cucerit din prima clipă, ca să nu mai spun de selecția de melodii care nici că putea fi mai pe gustul meu.

Am păstrat legătura și am mers pe urmă de câte ori am putut la concertele lor din București, desfășurate sub titlul Contraste. Proiectul lor pleacă de la ideea de a reuni și alterna cântece pe versurile unor poeți români, pe muzica lui Constantin Neculae, cu cântece din repertoriul internațional, alese de Anamaria. La formula inițială s-a adăugat Eugen Amarandei, la contrabas, ceea ce face ca totul să sune și mai bine.

Contraste

Aseară i-am revăzut după mai mult timp și combinația de muzică bună, umor și prietenie a fost perfectă. Redau mai jos poezia lui Virgil Carianopol care dă și titlul proiectului, însoțită de o înregistrare mai veche – nu este dintr-un concert, ca să-i puteți și vedea, dar este singura cu o calitate mai bună pe care am găsit-o. Audiție plăcută!

Sunt bucurii care-ntristează,
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Şi nopţi adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Şi sunt minciuni care ridică,
Sunt împăraţi, atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieţi ce-au strălucit în viaţă,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ţine
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor
Şi negri în afară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar şi amaruri ce-ndulcesc
Sunt nedreptăţi care îndreaptă,
Dreptăţi care nedreptăţesc.

Sunt multe contradicţii, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinţi ce-aduc lumină
Şi fericiri nefericiri!…

3 Comments

Filed under Evenimente, Muzică, Poezii