Monthly Archives: octombrie 2014

Ciucaș (toamna)

Pentru că anul ăsta a fost frig, a bătut vântul și ne-a și nins, am cedat bucuroși tentației de a rămâne în cabană la caldurică, povești și cântece de munte. Prin urmare, nu ne-am mai dus pe coclauri și nu am nici poze noi, așa că o să marchez ieșirea din Ciucaș din octombrie ăsta cu niște poze mai vechi, că tare-i frumos Ciucașul pe soare și merită văzut.

DSCN2446

Pozele astea sunt din 2012 și e posibil ca unii dintre voi să le mai fi văzut, dar pentru cine nu a fost pe acolo și vrea să-și facă o idee, cred că sunt numai bune ca să stârnească apetitul de o drumeție.

DSCN2447

DSCN2448

DSCN2449

DSCN2450

DSCN2451

DSCN2464

DSCN2465

DSCN2466

DSCN2467

DSCN2468

DSCN2470

DSCN2471

DSCN2473

DSCN2484

DSCN2485

DSCN2488

DSCN2489

DSCN2494

DSCN2501

DSCN2502

DSCN2510

DSCN2517

Că tot vine Halloweenul! :p

DSCN2532

Și că Doamna Toamnă e frumoasă pe drumuri de munte…

DSCN2549

DSCN2556

DSCN2568

DSCN2579

 

 

7 Comments

Filed under Călătorii

Borges despre Borges (I)

Ziceam ieri că am început să răsfoiesc Borges despre Borges, un volum de convorbiri îngrijit de Willis Barnstone, apărut la editura Dacia în 1990, în traducerea Mihaelei Simion Constantinescu. Paginile aproape îngălbenite de vreme sunt pline de sublinieri cu creionul. (Deh, mă impresionau multe în adolescență, când am citit cartea prima dată.) Spicuiesc:

Borges despre Borges

Un poet trebuie să considere toate lucrurile ca fiindu-i date, chiar și nenorocirile. Nenorocirile, înfrângerea, umilința, nereușita, acestea sunt uneltele noastre. Doar nu crezi că atunci când ești fericit poți să produci ceva. Fericirea constituie un scop în sine. Însă ni se dau greșelile, ni se dau coșmarurile aproape în fiecare noapte, iar sarcina noastră este să le transformăm în poezie. De-aș fi un poet adevărat, aș simți că fiecare moment al vieții mele este poetic, că fiecare moment al vieții mele este un fel de lut pe care trebuie să-l modelez, să-l formez, să-l mistui în poezie. Deci nu cred că trebuie să-mi cer scuze pentru greșelile mele.

BorgesSursa foto

Când am început să scriu, foloseam un stil foarte baroc. Făceam tot ce puteam ca să fiu Sir Thomas Browne, Gongora sau Logones sau altcineva. Apoi încercam mereu să înșel cititorul, folosind necontenit arhaisme sau neologisme. Acum însă încerc să folosesc cuvinte foarte simple. Încerc să evit ceea ce în engleză se numesc cuvinte dificile sau cuvinte de dicționar. Fac tot posibilul să le evit. Și cred că cea mai bună carte a mea de nuvele este ultima pe care am scris-o, Cartea de nisip; în ea nu există nici un cuvânt care să-l încurce pe cititor. Povestirile sunt spuse simplu, deși ele nu sunt deloc simple; din moment ce nu există lucruri simple în univers, totul este complex. Eu le deghizez în povestiri simple. De fapt, le rescriu de vreo nouă sau zece ori, până îmi dau sentimentul de a fi fost scrise într-un mod negijent. Încerc să fiu cât se poate de banal. Dacă nu-mi cunoașteți cărțile, pe două dintre ele mă aventurez să le recomand atenției dumneavoastră. Prima, o carte de poezii, se intitulează Historia de la luna („Istoria lunii”), iar a doua El libro de arena („Cartea de nisip”). Cât despre celelalte, le puteți da uitării cu ușurință, v-aș fi foarte recunoscător dacă ați face-o, căci eu le-am și uitat.

Cred că murim tot timpul. De fiecare dată când nu simțim ceva, când nu descoperim ceva, când doar repetăm ceva mecanic. În acel moment, ești mort. În același timp însă, viața poate veni în orice clipă. Dacă luăm o singură zi, pe parcursul ei întâlnești multe morți, însă și multe nașteri. Eu încerc să nu fiu mort. Încerc să fiu curios, să simt mereu ceva, iar ceea ce simt se va transforma în poeme, povestiri, fabule. Simt tot timpul, chiar dacă știu că multe dintre lucrurile pe care le fac și le spun sunt mecanice, adică aparțin mai degrabă morții decât vieții.

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi

Săgeata lui Dumnezeu

rp_chinua-achebe-sageata-lui-dumnezeu.jpgSăgeata lui Dumnezeu, de Chinua Achebe, Editura Polirom, 2014, traducere din limba engleză de Iolanda Vlădescu

De Chinua Achebe am auzit prima dată de la Răzvan și m-a intrigat suficient de tare încât să vreau să-l citesc. Prin urmare, atunci când, în recenta mea excursie la Iași, am văzut romanul la una dintre tarabele buchiniștilor, nu am stat pe gânduri.

Cartea scriitorului nigerian este foarte diferită de tot ce am citit eu până acum, pentru că, parcurgând-o, am avut senzația că urmăresc un documentar interesant despre un trib din estul Nigeriei, cu toate ritualurile, credințele, obiceiurile, bucuriile și conflictele lui sau că sunt un martor mut la viața unui trib și la transformările acestuia sub influența omului alb.

Romanul este centrat pe Ezeulu, Întâiul Preot al tribului Umuaro, ce reunește șase sate sub puterea zeului unic Ulu, precum și pe planurile acestuia de a se împotrivi noului stil de viață și noii religii a albilor, păstrând în același timp vii tradițiile tribului său. Relațiile dintre personaje sunt destul de greu de urmărit (eu am încercat chiar să-mi fac o schemă), pentru că bărbații sunt poligami și femeile nasc chiar și nouă copii, iar majoritatea numelor încep cu O: Obika, Obiageli, Oduke, Okeke Onenyi, Ojiugo, Ojinika etc.

M-au fascinat toate aspectele legate de viața tribului: rânduiala din cadrul familiilor (deși femeile sunt văzute ca proprietate a bărbatului, datoare să-l hrănească, să gătească și să nască), sărbătorile (diverse târguri, nunți, trecerea în anul nou), împărțeala zilelor și a timpului, în general, dovezile de bunăvoință sau de război, diverse credințe și superstiții, teama de vraci și farmece, felul în care dau de știre despre familie (Ce fac ai tăi? N-a murit nimeni sau Când am plecat, i-am lăsat sănătoși, dar nu știu ce s-a întâmplat în urma mea).

Ce m-a fermecat cel mai mult a fost limbajul: saluturile ceremonioase, cântecele, rugăciunile, proverbele (am notat o întreagă colecție, din care redau câteva mai jos), discursurile și chiar insultele, toate au în ele ceva străvechi, teluric, simplu și de bun-simț, dar atât de expresiv. Unele nu sunt nici lipsite de umor:

Ce fel de putere e aceea care nu-i folosită niciodată? Puteai mai bine să spui că nici nu exista, că nu era mai mare decât puterea din dosul unui câine țanțos, care încearcă să stingă focul din cuptor cu un pârț amărât…

Hai mai întâi să alungăm pisica sălbatică și apoi să dăm vina pe cloșcă.

O femeie care a început gătitul înaintea alteia o să aibă mai multe blide ciobite.

Nu întâmpini pe cineva în frig decât dacă n-ai foc în vatră.

Dacă cineva se duce la meșter când lucrează o să dea peste o gazdă posomorâtă.

Dacă aduci o buturugă plină de furnici în colibă, n-ar trebui să te plângi când șopârlele încep să-ți facă vizite.

De ce să-și facă cineva griji pentru un moșneag ai cărui ochi au dormit tot somnul?

Din când în când, apar inserții din lumea omului alb, unde Winterbottom și Clarke discută aproape filosofic despre datoria britanicilor de a cuceri lumea, într-un stil (voit) pompos și afectat în comparație cu cel al băștinașilor.

Momentul istoric cu care se confruntă tribul și împotriva căruia Ezeulu luptă din toate puterile, ca un bun strateg și diplomat, punându-și în joc propriul fiu, trimis să afle căile albilor pentru a le putea folosi împotriva lor, este rezumat cel mai bine în replica unuia dintre bătrânii satului:

Nu mai sunt vremuri cum le știam și trebuie să le întâmpinăm cum se cuvine sau să fim aruncați în praf.

Nu știu dacă veți citi cu ușurință sau cu greutate acest roman, dar cred că lumea evocată în el vă va cuceri și veți simți, la fel ca mine, că ceva s-a pierdut iremediabil…

11 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii