Monthly Archives: septembrie 2014

Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes

Flowers for AlgernonFlowers for Algernon, de Daniel Keyes, Mariner Books, 2004

Cartea astea m-a lăsat un pic nedumerită, în sensul că nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau nu. Deși îi recunosc niște merite, cred că mi-a displăcut senzația pe care mi-a lăsat-o la final, însă asta s-ar putea să nu fie vina cărții.

Să începem cu începutul! Daniel Keyes a publicat inițial Flowers for Algernon ca nuvelă, în 1959, pentru care a și câștigat premiul Hugo (premiu decernat de The World Science Fiction Society celor mai bune lucrări de science fiction sau fantasy de limbă engleză). Ulterior, autorul a transformat-o în roman (1966),  după care s-au făcut și două ecranizări: Charlie (1968) și Flowers for Algernon (2000). La noi, cartea a apărut la Editura Art în traducerea lui Dan Rădulescu (2013).

Ideea cărții este una SF (deocamdată), și anume efectuarea unei intervenții chirurgicale de creștere a IQ-ului de la sub 50 la peste 150. Subiectul studiului și al intervenției respective este Charlie Gordon, un tânăr retardat care, grație experimentului, va deveni un geniu. Algernon este cobaiul, un șoricel de laborator cu care Charlie mai întâi se ia la întrecere, ca subiect al aceluiași experiment, pe care apoi îl observă, ca om de știință, și cu care, într-un final se împrietenește, ca tovarăș de suferință. Încerc să mă opresc aici în ceea ce privește subiectul, nu-mi place să povestesc, dar aș vrea să subliniez câteva aspecte.

Ce mi-a plăcut mie a fost structura cărții: dacă nu ești prevenit, începutul te ia prin surprindere. Ai de-a face cu niște relatări agramate, simpliste, pe care te chinui un pic să le descifrezi, ca să descoperi că naratorul este un tânăr cam încet la minte, supus unui experiment științific în cadrul căruia i se cere să scrie niște rapoarte privind evoluția sa. Din aceste rapoarte aflăm totul și despre Charlie, și despre experiment, și despre trecutul lui și, mai ales, despre toate schimbările interioare, psihologice, care intervin odată cu creșterea coeficientului său de inteligență.

De remarcat cum, odată cu deșteptarea sa, i se transformă și discursul: frazele devin din ce în ce mai corecte gramatical și mai complexe, până în punctul în care vorbește elevat și competent despre teorii și articole științifice. De remarcat și dedublarea care se petrece atunci când Charlie cu IQ ridicat vorbește despre Charlie cel retardat: e ca și cum Charlie de acum ar privi de undeva din afară copilăria lui nefericită, bătăile de joc din partea celor pe care îi credea prieteni, toate episoadele reprimate sau neînțelese în acele momente.

Aici nu am cum să nu mă întreb cum o fi fost munca de traducere, având în vedere specificul textului: cuvintele pocite, greșelile gramaticale și așa mai departe. Din păcate, nu am versiunea în română, dar aș fi curioasă să arunc o privire.

Spuneam la început că ceva mi-a displăcut la cartea asta și probabil că nu e vina ei. Având în vedere perioada în care a fost scrisă și publicată, se dorea probabil a fi un semnal de alarmă apropo de situația persoanelor cu handicap mental, o pledoarie pentru acceptarea în societate și educarea acestora și, în general, pentru sensibilizarea opiniei publice la această problemă. Lucrurile au evoluat semnificativ între timp în America, dar la noi probabil prinde bine.

Nu am cum să dezvolt motivele până la capăt fără să dezvălui finalul romanului, așa că nu mai insist, dar poate că cei care vor citi, mă vor înțelege. Oricum, recomand lectura pentru că, în opinia mea, ajută să punem lucrurile în perspectivă, să apreciem mai mult ce avem și ce suntem, să privim mai atent în jurul nostru și, poate, să ne implicăm.

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Un interviu cu Adina Rosetti

Pentru că în momentul în care citesc o carte îmi pun diverse întrebări pe care aș vrea, de fapt, să le adresez autorului, am ajuns firesc și la întrebarea „cum ar fi dacă…?” Cum ar fi dacă aș avea, într-adevăr, ocazia să întreb diverși scriitori la ce s-au gândit când au scris un anumit pasaj, de unde le-a venit ideea pentru un anumit roman și așa mai departe. 

Cam ăsta ar fi, pe scurt, motivul pentru care am hotărât să dedic o categorie de blog interviurilor cu diverse personalități din lumea literară/culturală din România și, cine știe, poate că în curând și din străinătate. După interviul cu Ciprian Măceșaru, astăzi v-o prezint pe Adina Rosetti.

Adina Rosetti

Întâi de toate, mulţumesc că ai apreciat și popularizat recenzia mea pentru romanul Deadline și, apoi, pentru că ai acceptat să-mi acorzi acest interviu. Trebuie să mărturisesc că am fost frapată de realismul romanului. Cum de ai reuşit să redai atât de veridic atmosfera din birouri şi senzaţiile angajaţilor din corporaţii? Cum te-ai documentat? Ai lucrat chiar tu într-o multinaţională sau ai discutat cu alte persoane?

Am lucrat în trusturi de presă, unde, deşi atmosfera este mult mai relaxată decât într-o – să zicem – instituţie financiară, există multe dintre detaliile care se întâlnesc de regulă în ceea ce numim „multinaţionale”. Prânzuri mâncate deasupra tastaturii, pauze de ţigară chinuite, în curţi interioare, geamuri care nu se deschid niciodată, birouri tip open-space în care te simţi ca o furnicuţă într-un muşuroi – până acum se pare că totul ar avea de-a face cu spaţiul  Dar nu e vorba numai despre asta… Terminând o facultate economică, am mulţi prieteni care lucrează în astfel de companii, aşa că am ajuns să cunosc foarte bine această lume, cu toată rutina şi angoasele ei. Cum nu am descris vreo civilizaţie extraterestră, efortul de imaginaţie n-a fost foarte mare. Pe de altă parte, începând să scriu Deadline, am descoperit foarte repede că nu mă interesează numai “corporatismul” în sine, ci felul în care se întrepătrund lumi şi poveşti foarte diferite. Pentru mine, povestea motanului Ben este cel puțin la fel de importantă ca celelalte din carte – și mulți cititori mi-au spus că și pentru ei. 🙂

Deadline, Adina RosettiAşa cum am scris şi în recenzie, mi-au atras atenţia în mod deosebit câteva scene, printre care şi dialogul dintre mama Mirunei şi surorile ei la înmormântare. Este o veritabilă secvenţă de teatru, care mie mi-a amintit de Gaiţele lui Kiriţescu. Care a fost sursa ta de inspiraţie? Vreo piesă de teatru? Vreo scenă observată pe viu? Doar imaginaţia ta?

Uf, nu vreau să deconspir foarte mult din „bucătăria” mea şi a cărţii  Cred că un scriitor toarnă foarte multă autobiografie în tot ce scrie. Chiar dacă vorbim despre SF. Tot ceea ce observi, tot ceea ce trăieşti, discuţii auzite întâmplător, fragmente de realitate, vântul şuierând printre frunze sau o ceartă de la coada la Circa Financiară, toate astea se topesc în ficţiunea pe care o scrii într-un fel sau altul. Alchimia rămâne, până la urmă, o ştiinţă secretă. În fine, sunt născută la Brăila, un oraş de pe malul Dunării în care am multe rude, şi locuiesc într-un bloc în formă de U, cu o biserică în curte….

O secvenţă foarte interesantă şi originală, după părerea mea, a fost cea în care relaţia dintre Miruna şi Daniel este relatată din punctul de vedere al hainelor, al obiectelor din casa Mirunei şi al motanului. Totul prinde viaţă acolo, iar dinamica poveştii nu are deloc de suferit, ba chiar dimpotrivă. Cum ţi-a venit ideea?

Mulţumesc, mă bucur că ţi-a plăcut. 🙂 Sinceră să fiu, habar nu am cum mi-a venit ideea, probabil de la o imagine care mi-a stăruit în minte, cam aşa se întâmplă. Nu obişnuiesc să-mi notez mai multe variante şi să aleg apoi în ce fel voi descrie o secvenţă. Uneori cuvintele curg pur şi simplu şi-şi găsesc singure forma potrivită (dar asta, ce-i drept, nu se întâmplă întotdeauna). S-a întâmplat să pornesc povestea de dragoste a Mirunei cu Daniel de la felul în care erau îmbrăcaţi la balul de absolvire – nu a fost ceva programat – iar după aceea nu am făcut decât să urmăresc acest fir. Cumva, deşi mă feresc să teoretizez în vreun fel, cred că seamănă cu fotografia: trebuie să găseşti unghiul potrivit din care să prinzi imaginea, în cazul asta – să spui povestea.

După cum ai observat probabil, mă tot interesează sursele tale de inspiraţie. De fapt, mă fascinează întreg procesul prin care la un moment dat, în mintea cuiva încolţeşte o idee, care creşte şi creşte până când dă pe dinafară şi trebuie neapărat pusă pe hârtie. Ce idei noi mai ai acum? Ce urmează?

Urmează răspunsul ăla nesuferit: nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu până nu e gata şi eventual, până nu e şi coperta gata J Mă interesează mult copilăria, în toate formele ei, port asta în minte de dinainte de Deadline şi sper să prindă contur cât mai curând un volum de povestiri. Chestia e că, de la o vârstă încolo, nu-ţi mai lipsesc atât ideile, cât timpul și liniștea…

Domnisoara poimaineDespre Domnişoara Poimâine şi joaca de-a Timpul am citit numai lucruri frumoase, inclusiv interviul de pe Bookaholic, aşa că o să te întreb un singur lucru, că să nu ne repetăm. Spuneai atunci că abia aştepţi să mai scrii cărţi pentru copii şi că îi eşti datoare cu una fiului tău. Au mai avansat lucrurile de atunci? A luat planul acela o formă concretă?

Uite, de-aia nu ar trebui să vorbesc ni-cio-da-tă 🙂 despre planurile de scris! De la interviul cu pricina, nu s-a mai întâmplat nimic şi deja am început să resimt o presiune. Ceea ce nu face bine deloc la scris, pentru că începe să se ascundă, timid, în cotloanele lui şi trebuie multă răbdare şi tertipuri ca să-l momeşti să iasă de-acolo.

Dacă ai putea să-i întrebi tu ceva pe cititorii tăi, ce ar fi? Sau, dacă nu o întrebare, poate le adresezi totuşi câteva cuvinte…

Mi-ar plăcea să stau la taclale cu cititorii, pentru că mi se pare fascinant cât de diferit putem recepta aceeaşi poveste, cât de mult o filtrăm prin propria noastră grilă. Mi-ar plăcea să stăm la taclale despre scriitorii pe care-i iubim – ceva în genul lepşelor care au circulat zilele astea pe Facebook. J Şi i-aş mai întreba dacă ei cred că e mai mişto Llosa sau Marquez, dacă preferă muntele sau marea, muzica rock sau electro, ce-au visat ultima oară şi dacă au jucat înecatea în copilărie.

Mulţumesc din nou și sper că întrebările mele nu au fost o sursă suplimentară de stres, ci mai degrabă un impuls.

Mulţumesc şi eu!

Leave a Comment

Filed under Interviuri

Berlin

Berlin avea aerul unui oraş de oţel când l-am văzut prima oară. Influențată de lecturile și documentarele despre Germania nazistă şi de clişeul despre rigoarea germană, mă așteptam să văd un oraș rece, mașinal, cu oameni duri și foarte serioși. Din fericire, percepția mea despre Berlin și despre nemți avea să se schimbe în curând…

Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie

Fotografie

Fotografie

Deși obiectivele istorice sunt destul de numeroase (a se vedea Zidul Berlinului, Checkpoint Charlie, diverse monumente dedicate războiului sau marcând în vreun fel istoria nemților), capitala Germaniei, așa cum am văzut-o eu, nu este orientată spre trecut, ci este plină de viață, de tineri, de verdeață și lumină.

Fotografie

Fotografie

Fotografie

Fotografie

Fotografie

FotografiePrima diferență majoră față de România, pe care am remarcat-o încă de la început, a fost spațiul: bulevarde largi, parcuri mari, o infrastructură bine gândită, senzația de loc, de aer, de relaxare. Fără claxoane, fără nervi în trafic, fără aglomerație în mijloacele de transport, politețe chiar și când tu ai greșit, zâmbete, civilizație.Fotografie Fotografie Fotografie

Fotografie

Fotografie

Fotografie

Fotografie

Sigur că am observat și lucruri care nu mi-au plăcut, cum ar fi faptul că, nemții având voie să consume alcool în public, în weekend trenurile și parcurile se umplu de indivizi gălăgioși, beți, dubioși etc. și peste tot e plin de sticle sparte, ambalaje și mirosuri de urină. Totul revine la normal lunea dimineață, când străzile sunt din nou curate și parcurile sigure.

Oricum, orașul mi-a plăcut mult. Cutreierându-l ba la pas, ba cu S-bahnul sau U-bahnul, am descoperit rând pe rând locuri şi oameni care m-au uimit. Dintre ele, preferatul meu rămâne Alexanderplatz, loc obișnuit de întâlnire al berlinezilor, unde coabitează magazine de firmă şi vânzători de wurst, clădirea primăriei şi fântâna lui Neptun, peste toate veghind din înălţimi turnul de televiziune.

Fotografie Fotografie  Fotografie  Fotografie  Fotografie

De acolo, paşii mă duc pe Karl-Liebknecht-Strasse, peste podul câinilor, pe lângă flaşnetari şi ruşi care te tentează cu marfa lor specifică întinsă pe tarabe.

Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie  Fotografie

Unter den Linden, sau bulevardul de sub tei, străjuit de o parte şi de alta de Domul din Berlin, de Muzeul de artă, de Bibliotecă, Operă şi Universitatea Humboldt şi alte clădiri minunate, se opreşte la vestita Poartă Brandenburg.

Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie  Fotografie

Fotografie

Dacă la acest perimetru pe care îl parcurg ori de câte ori am ocazia, mai adaug verdeaţa şi lebedele din Treptower Park, diversitatea şi dezinvoltura oamenilor din metrou, lacurile din marginea oraşului, grafitti artistice de pe clădiri şi senzaţia de spaţiu şi aer, atunci pot să afirm cu siguranţă că Berlinul este una dintre destinațiile în care mi-ar plăcea să revin cât mai des…

Fotografie

Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie Fotografie

9 Comments

Filed under Călătorii

Café au lait

Cafe au lait, Julian BarnesCafé au lait, de Julian Barnes, editura Nemira, 2005, traducere din limba engleză de Mihai Moroiu

O culegere de zece povestiri despre diverși englezi care ajung să locuiască sau să viziteze Anglia, despre diferențele dintre cele două țări, despre ciudățeniile expatriaților, așa cum sunt ele percepute de noii lor vecini, totul redat cu umor, cu un oarecare farmec și, desigur, cu ironie.

Preferata mea este Gnossienne, din care am selectat două citate:

Să stabilim foarte limpede că eu nu particip niciodată la conferințe literare. (…) știu că (…) organizatorii sunt snobi internaționali în căutare de scutiri de taxe locale; că delegații râvnesc la biletul de transport aerian gratuit și la șansa de a-și plictisi rivalii simultan în mai multe limbi diferite; că în presupusa democrație a artelor, fiecare acceptă și prin urmare respinge locul ocupat în adevărata ierarhie; și mai știu că nici măcar un singur romancier, poet, eseist sau chiar jurnalist nu a ieșit din hotelul acela al mafiei un mai bun scriitor decât atunci când a intrat acolo.

Am dat odată un interviu pentru un post de radio francez, în camera unui hotel parizian. S-a făcut o probă de sunet, tehnicianul a apăsat pe buton și, în timp ce rolele se învârteau deja, reporterul a început să mă radă pe obraz cu microfonul. „Monsieur Clements”, a întrebat, cu un soi de autoritate intimă, „le mythe et la réalité?” M-am holbat la el o vreme, simțind cum se evaporă franceza din mine și mi se usucă mintea. În cele din urmă, i-am dat singurul răspuns pe care puteam să-l dau: că asemenea întrebări și răspunsurile potrivite le vin în chip firesc doar intelectualilor francezi, dar de vreme ce eu nu sunt decât un simplu romancier englez pragmatic, ar obține de la mine un interviu mai bun dacă s-ar apropia de asemenea chestiuni majore prin intermediul altora mai mici, mai ușoare. Asta, i-am explicat eu, m-ar ajuta și să fac o încălzire pentru franceza mea. Mi-a zâmbit în semn că este de acord, tehnicianul a dat banda înapoi și microfonul a fost iarăși plasat ca o eprubetă pregătită să-mi adune stropii de înțelepciune. „Monsieur Clements, ne aflăm aici, în camera hotelului dumneavoastră de la Paris, într-o după amiază de aprilie. În spatele ferestrei deschise se derulează viața de zi cu zi a Parisului. În dreptul ferestrei deschise este un garderob cu o oglindă mare, montată pe ușă. Mă uit la ușa aceea și, în ea, aproape pot vedea reflectată viața de zi cu zi a Parisului, care se desfășoară în spatele ferestrei. Monsieur Clements, le mythe et la réalité?

Leave a Comment

Filed under Citate

Aventură literară cu P

Nu știu cui îi aparține textul de mai jos, l-am primit prin e-mail acum ceva timp și l-am păstrat pentru că mi s-a părut ingenios și haios. Sper să vă placă și vouă. 🙂

– Cum te numești, domnule ?
– Petru Potopeanu
– Și ce lucrezi ?
– Prepar pești pentru pulverizat.
– Bine, dar ce anume operații faci ?
– Pun peștele pe plăci, potrivesc plăcile pe plite, pregătesc patru putini pentru peștele prăjit, pulverizez pasta produsă, pun pe pungi.
– Dar de ce vorbesti numai cu “P”?
– Poftim ?
– De ce vorbesti numai cu “P”?
– Pentru că pot pronunța pe P perfect perceptibil.
– Ei, asta e acum ! Pun rămășag că la întrebările mele vei greși.
– Primesc.
– Pe cât ?
– Pun prinsoare pe patru poli !
– S-a facut. Spune-mi ce-ți place să mănânci ?
– Pește, păstrăvi, plachie, potârnici, prepar piftie piperată, pârjoale, pastramă, papricaș, papanaș, porumbei, pui pane.
– Și ce vin bei ?
– Pinot, pelin, porto.
– Și ce desert ?
– Plăcinte, prăjituri, pepene, prune, pere, portocale, piersici.
– Dar înghețată obișnuiești ?
– Puțin profiterol, parfait…
– Spune-mi cum iți petreci timpul liber ?
– Primăvara prefer plimbările pe potecile pădurilor, prin parcuri.
– Dar vara ?
– Pescuiesc.
– Și iarna ?
-Patinez.
– Te pomenesti că poți să-mi spui o poezie cu litera “P”?
– Pot.
– Asta nu o mai cred. Spune-o !

– POEZIA POETULUI PETRU POTOPEANU:

“Prin pustiuri, peste pietre,
Păsări, pâlcuri, pribegesc,
Parasindu-și puii proprii
Pe pământul părintesc.
Prima pasăre, pilotul,
Plescăia puternic pliscul,
Patina privind pamântul,
Pajiștea, pădurea, piscul.”

– Bine ! Spune-mi textual ce i-ai spus nevestei cind ai plecat ?
– Paraschiva, păpușico, pentru prânz presară puțin pătrunjel pe potârnichi. Pa!
– Văd că am pierdut.
– Pardon, plătești patru poli pentru pierderea pariului.
– Plătesc.
– Pune paralele pe portofel.
– Incă o întrebare.
– Poftim?
– Ce adresa ai matale ?
– Prelungirea Popa Petre 4, parter, plecând prin Pângari, peste pod.

6 Comments

Filed under Citate