Monthly Archives: septembrie 2014

Mi-e rău la cap, mă doare mintea

Mi-e rau la cap, ma doare minteaMi-e rău la cap, mă doare mintea, de Radu Paraschivescu, Editura Humanitas, 2007

Ca și în alte volume de-ale sale în care a adunat ample colecții de perle românești, și în volumul de față Radu Paraschivescu taxează aspru proasta folosire a limbii române de către persoane publice din diverse domenii de activitate.

Perlele cu pricina mi-au stârnit un fel de râsu-plânsu și n-o să le preiau deloc aici. În schimb, am selectat două citate care, din păcate, rămân valabile și azi, după șapte ani și, probabil, multă vreme de azi înainte.

… limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comuniști este supusă în continuare la cazne grele. Astăzi parcă mai mult ca ieri se vorbește zgomotos, prost și anapoda. Fraza bezmetică, anacolutul violent, calchierea dizgrațioasă au un grad de incidență îngrijorător. Grija pentru nuanță a dispărut, sufocată de cele două discipline la care România deține toate titlurile posibile: aflatul în treabă și datul cu părerea.

O țară unde lumea vorbește șleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulație gângavi, revanșarzi, peltici mintal, păpuși decerebrate și atleți ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic șansa revirimentului. O populație care crede că autocenzura verbală și cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clișee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid și cotropit de beznă.

2 Comments

Filed under Citate

Javier Marias despre traduceri și influența lor

M-am îndrăgostit recent de cărțile lui Javier Marias (și nici nu le-am citit pe toate încă), din motivele pe care le-am explicat în recenziile romanelor Inimă atât de albă și Mâine în bătălie să te gândești la mine.

Am găsit o bijuterie de interviu cu scritorul spaniol, din care o să preiau aici doar o bucățică, referitoare la munca sa de traducător și la influența acesteia asupra stilului său literar.

THE WHITE REVIEW — How has your work as a translator influenced your own work?

JAVIER MARÍAS — What I can say is: yes, probably, if you are a translator and a writer as well and you do translate very good things – and almost everything I translated was excellent, from Browne to Sterne to Conrad to Thomas Hardy, poetry by Faulkner and Nabokov and Stevens and Auden and Ashbery and Stevenson, prose by Yeats, and Tennyson, great authors – you are heavily influenced, whether you like it or not, by what you translate. You learn a lot and you spend a lot of time with the work. What is most important of it all, and it has been said many times, is that a translator is a privileged reader, but also a privileged writer. What you do is re-write in a completely different language something that was written by a great writer. The wording is yours – of course you try to be faithful – but you have to choose, always.

When I was teaching theory of translation at Oxford, in the US, and in Madrid, I said to my students: ‘Everyone thinks they know how to translate “I love you” in English. You know, people have it on their shirts and all that. But there are about seven or eight different possible translations of that into Spanish.’ The most common words, the words common to everyone, are different in different languages. For instance, muerte, death, can’t be the same for a German, because in German death is masculine, whereas in French or Spanish or Italian, death is feminine. Of course they are represented: in German paintings and etchings, death is a man, and she is an old woman in southern Europe. Even the most common thing of all – death being the most common thing, besides life – you have to translate literally, bearing in mind that it’s not the same thing. You have to choose – you have to rewrite.

Borges said that translation was a very modest miracle, but one of the greatest on earth. That the text, having lost everything that made it possible – that is, the original language – could still be the same. You can say, yes, this is the same, having lost the rhythm, the pace, the alliteration – if it’s poetry, the rhyme, the meter, everything – but it’s still the same thing. It’s quite miraculous. If you do that acceptably in your own language of course you’re influenced by that work. I learned a lot from the authors I translated, that’s evident in my works. The big influence of Sterne, in the treatment of time in the novel, or Sir Thomas Browne – some of them did have an influence of which I’m aware.

Întregul interviu (foarte interesant) poate fi citit aici.

Leave a Comment

Filed under Interviuri

Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes

Flowers for AlgernonFlowers for Algernon, de Daniel Keyes, Mariner Books, 2004

Cartea astea m-a lăsat un pic nedumerită, în sensul că nu m-am hotărât dacă mi-a plăcut sau nu. Deși îi recunosc niște merite, cred că mi-a displăcut senzația pe care mi-a lăsat-o la final, însă asta s-ar putea să nu fie vina cărții.

Să începem cu începutul! Daniel Keyes a publicat inițial Flowers for Algernon ca nuvelă, în 1959, pentru care a și câștigat premiul Hugo (premiu decernat de The World Science Fiction Society celor mai bune lucrări de science fiction sau fantasy de limbă engleză). Ulterior, autorul a transformat-o în roman (1966),  după care s-au făcut și două ecranizări: Charlie (1968) și Flowers for Algernon (2000). La noi, cartea a apărut la Editura Art în traducerea lui Dan Rădulescu (2013).

Ideea cărții este una SF (deocamdată), și anume efectuarea unei intervenții chirurgicale de creștere a IQ-ului de la sub 50 la peste 150. Subiectul studiului și al intervenției respective este Charlie Gordon, un tânăr retardat care, grație experimentului, va deveni un geniu. Algernon este cobaiul, un șoricel de laborator cu care Charlie mai întâi se ia la întrecere, ca subiect al aceluiași experiment, pe care apoi îl observă, ca om de știință, și cu care, într-un final se împrietenește, ca tovarăș de suferință. Încerc să mă opresc aici în ceea ce privește subiectul, nu-mi place să povestesc, dar aș vrea să subliniez câteva aspecte.

Ce mi-a plăcut mie a fost structura cărții: dacă nu ești prevenit, începutul te ia prin surprindere. Ai de-a face cu niște relatări agramate, simpliste, pe care te chinui un pic să le descifrezi, ca să descoperi că naratorul este un tânăr cam încet la minte, supus unui experiment științific în cadrul căruia i se cere să scrie niște rapoarte privind evoluția sa. Din aceste rapoarte aflăm totul și despre Charlie, și despre experiment, și despre trecutul lui și, mai ales, despre toate schimbările interioare, psihologice, care intervin odată cu creșterea coeficientului său de inteligență.

De remarcat cum, odată cu deșteptarea sa, i se transformă și discursul: frazele devin din ce în ce mai corecte gramatical și mai complexe, până în punctul în care vorbește elevat și competent despre teorii și articole științifice. De remarcat și dedublarea care se petrece atunci când Charlie cu IQ ridicat vorbește despre Charlie cel retardat: e ca și cum Charlie de acum ar privi de undeva din afară copilăria lui nefericită, bătăile de joc din partea celor pe care îi credea prieteni, toate episoadele reprimate sau neînțelese în acele momente.

Aici nu am cum să nu mă întreb cum o fi fost munca de traducere, având în vedere specificul textului: cuvintele pocite, greșelile gramaticale și așa mai departe. Din păcate, nu am versiunea în română, dar aș fi curioasă să arunc o privire.

Spuneam la început că ceva mi-a displăcut la cartea asta și probabil că nu e vina ei. Având în vedere perioada în care a fost scrisă și publicată, se dorea probabil a fi un semnal de alarmă apropo de situația persoanelor cu handicap mental, o pledoarie pentru acceptarea în societate și educarea acestora și, în general, pentru sensibilizarea opiniei publice la această problemă. Lucrurile au evoluat semnificativ între timp în America, dar la noi probabil prinde bine.

Nu am cum să dezvolt motivele până la capăt fără să dezvălui finalul romanului, așa că nu mai insist, dar poate că cei care vor citi, mă vor înțelege. Oricum, recomand lectura pentru că, în opinia mea, ajută să punem lucrurile în perspectivă, să apreciem mai mult ce avem și ce suntem, să privim mai atent în jurul nostru și, poate, să ne implicăm.

3 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii