Monthly Archives: august 2014

Țara cu un singur gras, de Adelin Petrișor

Țara cu un singur gras, de Adelin Petrișor, editura Polirom, 2013

Pe Adelin Petrișor îl admir mult ca reporter de război. Îți trebuie un curaj și o inteligență ieșite din comun să faci ce face el, adică să mergi în zonele de conflict, să te confrunți clipă de clipă cu pericole reale, să abordezi subiecte sensibile sau interzise, totul de dragul informării publicului și al transparenței.

Când auzeam de Coreea de Nord, vedeam în minte imaginile cu mulțimi ordonate și cenușii care plângeau în hohote și-și smulgeau părul din cap la moartea „liderului suprem”. Nu-mi puteam explica și pace cum de un popor întreg poate să fie atât de izolat de restul lumii și atât de îndoctrinat și cum de trei generații de dictatori și-au transmis puterea din tată-n fiu, au creat și au menținut un sistem rupt parcă din „1984” al lui Orwell.

Prin urmare, când am auzit de „Țara cu un singur gras”, m-am bucurat că pot afla răspunsuri la aceste nedumeriri de la cineva care chiar a fost acolo. Cele mai puțin de 200 de pagini scrise cu caractere mari se citesc repede, dar nu și ușor. Eu am avut tot timpul un nod în gât și ochii mari de uimire.

Adelin Petrișor își începe povestirea cu strădaniile sale de a ajunge în Coreea de Nord, strădanii ce au durat mai mulți ani, iar apoi înregistrează scenele, dialogurile și impresiile sale și ale prietenului cameraman pe măsura desfășurării vizitei lor în Phenian. E ca și cum ai fi acolo cu ei și ai vedea toate astea pe viu. Și atunci nu-i de mirare că mi-a venit să închid cartea după ce am citit scena în care mii de oameni mergeau încolonați ca să se închine și să depună flori la statuile ecvestre ale lui Kim Ir Sen și Kim Jong Il, în timp ce o femeie vorbea despre măreția celor doi lideri. Jurnalistul se întreabă, și pe bună dreptate, câți dintre acești oameni se comportă așa pentru că au fost îngenuncheați de peste șase decenii de îndoctrinare, și câți de frică; sau câți dintre ei mai visează la libertate. Scena cu radioul care nu difuzează decât propagandă și care nu are decât buton de volum (nu poate fi închis și nu poate fi schimbată frecvența) chiar pare ruptă din distopia lui Orwell.

În rest, spectacole grandioase și exorbitante organizate în onoarea „liderului suprem” (tipar copiat și de Ceaușescu, la insistențele Elenei Ceaușescu, după vizita acestora în Coreea de Nord), în timp ce poporul moare de foame (legendele care circulă cu privire la foametea din Coreea de Nord și la soluțiile găsite de oamenii disperați sunt cutremurătoare); sute de mii de oameni obligați să meargă la aceste manifestații, cu chipuri desfigurate de oboseală, cenușii, robotizate, fără expresie, tăcere înspăimântătoare, frică paralizantă, atmosferă apăsătoare; oameni care adorm la manifestații sau privesc în gol și tresar speriați numai la semnalul aplauzelor și uralelor; control și supraveghere permanente, sărăcie lucie, inechitate, frică și izolare.

Adelin Petrișor nu scrie ca să impresioneze prin stil, ci prin conținut. Și asta îi reușește din plin. Căci cum ai putea să nu fii impresionat de drama a 25 de milioane de oameni prinși într-o „țară-colivie”,  îndoctrinați încă din 1948 de un aparat de stat represiv și fără să poată să spere că lucrurile se vor schimba în bine în viitorul apropiat? La urma urmei, „dacă nu ar fi fost momentul 1989, așa ar fi putut arăta și România”.

10 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Ai toată viața înainte, Romain Gary/Emile Ajar

Ai toată viața înainte, Romain Gary/Emile Ajar, editura Univers 2013, traducere și cuvânt înainte de Laszlo Alexandru

Ce m-a impresionat chiar înainte să încep romanul a fost biografia autorului: lituanian de origine, a studiat Dreptul la Paris, a pilotat avioane în cadrul Forței Aeriene Franceze, a luptat în Europa și Africa de Nord în Al Doilea Război Mondial, a fost un diplomat și scriitor de succes. După ce a câștigat premiul Goncourt pentru romanul Rădăcinile cerului, a reușit să-l mai câștige o dată, sub pseudonimul Emile Ajar, pentru romanul de față. Abia după sinuciderea sa (din cauza depresiei!) s-a aflat că în spatele acestui pseudonim se afla tot Romain Gary, care a devenit astfel singurul scriitor căruia i s-a decernat de două ori premiul Goncourt.

Cu așa așteptări mari m-am pus pe lecturat. În câteva cuvinte, romanul este povestea lui Mohamed, zis Momo, personaj principal și narator totodată, arab, așa cum o arată și numele, crescut de Madam Roza, o „ovreică” bătrână și urâtă, încă speriată la amintirea ororilor suferite demult, în lagăr, fostă prostituată care are un clandé, adică un soi de pension pentru plozii prostituatelor, de care are grijă contra unor sume de bani, într-un cartier cosmopolit al Parisului, plin de negri, evrei, arabi și foarte puțini francezi „autentici”.

Povestea lui Momo surprinde maturizarea sa precoce, impusă de boala femeii care l-a crescut, dragostea lipsită de efuziuni siropoase care îi leagă pe cei doi, viața de mahala și niște lecții de viață. Totul este povestit prin prisma unui copil sensibil și inteligent, care se vede confuntat cu perspectiva de a rămâne singur pe lume, în ciuda prieteniilor și atențiilor primite de la populația colorată (metaforic vorbind) din cartier, și care înregistrează evenimentele și trăirile proprii sau ale celorlalți ba cu sinceritate și candoare, ba cu reală înțelepciune.

În roman se împletesc armonios umorul și drama, realismul accentuat și pitorescul personajelor, jargonul parizian și confuziile lexicale. Spre exemplificare, Momo se prezintă așa:

Multă vreme n-am știut că sunt arab, fiindcă nu mă insulta nimeni.

Despre Madam Roza face adesea referiri exagerate și amuzante:

Când pleacă de acasă, îi trebuie întotdeauna mult timp să se îmbrace pentru că a fost cândva femeie și nu i-a trecut de tot.

sau, despre fundul ei:

…i se prelungea până la umeri. Când umbla, era ca un cutremur.

Printre personajele pitorești care îi înconjoară, mi-au atras atenția nenea N’Da Amédéé, un „proxinet” negru, îmbrăcat din cap până-n picioare în roz, cu inele cu diamant pe fiecare deget, analfabet, dar descurcăreț; și tanti Lola, un travestit, fost campion la box, care din banii câștigați prin prostituție are grijă și de Madam Roza și de Momo.

Maturizarea lui Momo este surprinsă atât la nivel fizic:

Madam Roza era îngrijorată de sănătatea mea, zicea că sunt atins de tulburări de precocitate și începusem să am ceea ce ea numea dușmanul neamului omenesc, care se scula de mai multe ori pe zi,

cât și la nivel mental:

Cred că pentru a trăi trebuie s-o pornești de foarte tânăr, pen’ că mai târziu nu faci două parale și nimeni n-o să-ți dăruiască viața înapoi.

sau, vorbind despre droguri, care aduc fericire, dar implică absență și pe care el le respinge hotărât:

Nu țin neapărat să fiu fericit, prefer mai degrabă să trăiesc.

Îngrijorat și trist din cauza mamei sale adoptive, pe care o iubește și o îngrijește cum se pricepe el mai bine, Momo visează totuși la o familie, cu casă și vacanțe la mare și este dezamăgit când speranța i se spulberă:

Dar ea n-a mai spus nimic. Totul s-a oprit aici. Oamenii sunt dezinteresați. A vorbit cu mine, m-a făcut să sper, mi-a zâmbit dulce, apoi a suspinat și a oftat. O târfă.

În toată această poveste tristă, comicul nu este doar unul de limbaj, ci și de situație, ca atunci când un individ îi injectează din greșeală lu’ Madam Roza porția de heroină pe care o păstra pentru când avea să iasă el de la dezintoxicare, sau tentativele de exorcizare, cu negri pe jumătate dezbrăcați, vopsiți în toate culorile, cântând și dansând în jurul ei.

Momo dă dovadă de înțelegere în profunzime a unor realități triste atunci când Madam Roza îi arată refugiul ei:

– Aici vin să mă ascund când mi-e frică.

– Frică de ce, madam Roza?

– N-ai nevoie de motive ca să-ți fie frică, Momo.

Treaba asta n-am uitat-o niciodată, fiindcă e lucrul cel mai adevărat pe care l-am auzit vreodată.

sau când unul dintre puținii francezi autentici din cartier, un bătrân vecin cu ei, vine în vizită și le povestește stângaci despre vremurile când era angajat al Căilor Ferate Franceze:

Era ceva grozav să-l asculți pe nenea Charmette vorbind de trenuri, gări și ore de plecare de parcă ar mai fi sperat să scape, luând trenul cuvenit în direcția potrivită și prinzând o legătură, când știa de fapt prea bine că ajunsese la sosire și nu-i mai rămânea decât să coboare.

Pe parcursul istorisirii, Momo face confuzii lexicale, la rândul lor, sursă de umor: antic în loc de apatic, amnistie în loc de amnezie, proxinet în loc de proxenet, psihiatric în loc de bolnav psihic, heterosexual în loc de homosexual etc. La fel, împrumută din expresiile oamenilor bătrâni, auzite în jurul lui: „vorbesc din experiență”, „după cum am avut onoarea”, fără ca acestea să se potrivească în contextul lui. Din când în când, strecoară comentarii pline de ingenuitate și umor la adresa cititorilor sau, așa cum se va dovedi mai târziu, a unor ascultători direcți:

Să nu credeți că proxineții n-au probleme, ca toată lumea.

Zic asta ca să mai îmveselesc puțin atmosfera.

Îmi face bine să vorbesc despre asta, vedeți, mă și simt puțin ușurat. Înțelegeți ce vreau să zic?

Cine sunt acești ascultători și de ce le povestește Momo viața lui, vă las pe voi să descoperiți. O să vă dau doar un indiciu, cu care, de altfel, se încheie și romanul: trebuie să iubești.

5 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Deadline, de Adina Rosetti

Deadline, de Adina Rosetti, editura Curtea Veche, București, 2011

Vă mai amintiți de tânăra care lucra la o mare firmă de audit și care a murit de epuizare, pare-se, în urmă cu câțiva ani?

Dar de acel homeless în vârstă, care trăia într-o ghenă și care s-a dovedit a fi un apreciat artist pop?

Ei bine, pornind de la aceste două cazuri reale, Adina Rosetti, pe care unii dintre voi o știți deja din Dilema Veche, și-a scris romanul de debut. Și ce roman!

Cu mult talent, umor și originalitate, tânăra autoare jonglează cu perspective și registre diferite, cu mai multe voci narative și câteva povești care se întretaie, împletind totul într-o frescă realistă, tristă și amuzantă totodată, a societății românești în complexitatea ei. Și dacă vi se pare că spun lucru mare, o să explic. În „Deadline”, nu vedem doar o frântură de Românie, nu doar Bucureștiul din zilele noastre sau lumea tinerilor sau a corporatiștilor, ci găsim mai multe lumi:

Corporația

Cine a lucrat vreodată într-o multinațională se va recunoaște cu siguranță în multe dintre pasajele cărții. Va recunoaște clădirile cu birouri îngrămădite și geamuri care nu se deschid niciodată, tipologiile colegilor de birou, rutina muncă-acasă-muncă-acasă, lucrul până la ore târzii, angajații cu priviri goale, plictisite, care mănâncă pe fugă, cu o mână pe tastatură și cu cealaltă pe caserola livrată la birou, tinerii ambițioși și dornici de o carieră care să le permită să se bucure în realitate de imaginile idilice primite ca ppt-uri pe e-mailul firmei și multe altele asemenea. În această cursă pentru carieră și, implicit, bani, ei își sacrifică de multe ori viața personală și pe cea socială, ca Miruna Tomescu și ca Augustin, sperând că nu e decât ceva temporar, dar temporarul se prelungește…

Orașul de provincie

Orășelul în care nu mai e nici gară, nici poștă, în care foștii colegi de școală abia dacă te mai recunosc, în care mama și mătușile te îndoapă când vii acasă, discută aprins despre măritișul prietenelor tale din copilărie și visează la măritișul tău. De altfel, dialogul dintre mama Mirunei și surorile ei cu ocazia înmormântării mi-a amintit de „Gaițele” lui Kirițescu.

Blocurile cenușii

Blocurile gri din București, unde lupta pentru supraviețuire și supremație se duce la un nivel micro, fie că vorbim despre locuitorii blocurilor și biserica îngrămădită între ele, despre homeleșii aciuați pe acolo și babele lumânărese de la biserică, sau despre porumbei și pisici. Curiozitatea vecinelor cu privire la fata aia tăcută care muncea mult și nu și-a mai plătit întreținerea de câteva luni prinde viață în niște dialoguri pline de savoare și de realism.

Lumea virtuală

Forumuri, bloguri, porecle, e-mailuri și site-uri de piratat filme, toate alcătuiesc o lume aparte în care informațiile circulă cu viteza luminii și se pornesc revoluții, programatori ochelariști și obscuri devin eroi peste noapte, nume sonore care înspăimântează în online sunt, de fapt, bieți profesori blajini sau fete nu prea sexi și foarte săritoare în realitate, o lume pestriță și iluzorie, dar periculoasă în felul ei.

În roman se împletesc mai multe povești: a Mirunei Tomescu, tânăra care a murit de epuizare; a lui Zaim, fost gropar și artist încă necunoscut, care locuiește într-o ghenă de lângă blocul Mirunei și are grijă de porumbei; a motanului Mirunei, Ben, care percepe toată drama ca pe o schimbare a vieții proprii și o eliberare; a lui Augustin, șeful direct al Mirunei, care și-a sacrificat viața personală pentru carieră și bani și pe care moartea subalternei lui îl tulbură profund; a bloggerului skydancer, zis Papucă, la rândul lui corporatist, dar un programator neadaptat, cu suflet de artist, ce speră să devină regizor într-o zi.

fata asta murise într-adevăr de prea multă muncă și, dacă nimeni nu făcea nimic, aveau să mai moară și alții! Așa că m-am hotărât să fac eu ceva. Am privit din nou în dreapta și-n stânga mea: am văzut, în sala imensă în care mă aflam, șiruri de oameni cu privirile ațintite în calculatoare, care nu se ridicau de acolo decât pentru a-și urma traseul prestabilit. La fel fusese și Miruna asta, o mică rotiță învârtindu-se nebunește într-un mare sistem, până când se dezintegrase și fusese aruncată cât colo. La fel eram și eu, care întotdeauna visasem să scap cumva, să găsesc o cale de ieșire, și mă amăgisem ani în șir cu visele mele de a da la Regie și de a face un film care să schimbe lumea sau măcar istoria cinematografiei, fără să fac altceva însă decât să mă scufund în fiecare seară în magia filmelor alb-negru trase ilegal de pe net și să scriu dimineața despre ele pe blog.

Și registrele diferă în funcție de naratori: de la vocea neutră a naratorului impersonal care povestește despre Miruna și despre Zaim, la vocea plină de avânt a tânărului blogger, la cotcodăceala vecinelor, la discuția familiară a mamei și mătușelor, la tonul corporatist pe alocuri, dar în general profund uman al managerului Augustin, care povestește și se povestește Laurei, fosta lui prietenă și parteneră de discuție imaginară:

mă strecuram în pat ca un criminal, ca un bărbat care se întoarce de la amantă, când eu nu veneam decât de la birou și munceam numai pentru noi, pentru insula albastră unde urma să ajungem.

Laura, la rândul ei, este prototipul tinerilor care caută o ieșire din cercul vicios în care intră – multă muncă pentru carieră și bani, dar o funcție înaltă obținută cu atâtea eforturi și scrificii implică și mai multă muncă și tot așa – orientându-se spre stilul de viață bio, arta minimalistă, căutarea unui sens mai adânc al vieții prin renunțarea la tot și plecarea în țări exotice. Mărturiile personajelor sunt dureros de reale și trădează teama tinerilor de sărăcie, dorința de a depăși nivelul de trai al părinților cu case comuniste, hotărârea și ambiția de a avansa în carieră și sacrificiile (auto)impuse. Întregul roman este o pledoarie pentru downshifting, un semnal de alarmă pentru trezirea la viața adevărată pentru că, așa cum scrie și Papucă pe pancartele lui, viața este în altă parte.

Câteva imagini mi-au atras atenția: vorbind despre Zaim care lucrase ca gropar pe vremuri, Adina Rosetti scrie despre oamenii care se ocupau de flori, de lumânări, despre gropari și cerșetori că erau„o gașcă de oameni vii ce trăiesc de pe urma celor morți”; mi s-a părut superbă scena în care se povestește cum Zaim are revelația talentului său și se vede în postura de regizor al decupajelor din reviste, așezate pe mușamaua lui uzată din bucătărie, pe care le aranjează apoi genial în colaje; la fel, relația dintre Miruna și Daniel văzută din punctul de vedere al hainelor, al obiectelor din casă și al motanului (bilă albă pentru originalitate); și frumos și amuzant redat mi s-a părut și episodul îndrăgostirii dintre Papucă și prietena Mirunei. M-am gândit la un moment dat că portretul acesteia din urmă este cam exagerat, sau un clișeu, că prea e girly cu păpușile ei de pluș, culoarea roz și dorința de a se mărita și a face doi copii, dar mi-am dat seama că există destule fete așa.

Ideea morții traverează întreg romanul nu numai când este vorba despre Miruna, ci și la nivel de vocabular: tot Zaim se ocupa de mobilele aruncate, „aceste fantome ale vieților locatarilor, care bântuiau pe holurile blocului ca niște morți ce nu-și mai găseau odihna”, vede fantomele celor din blocurile de cartier, refugiate pe turla bisericii unde se odihneau câteva zile înainte de a se ridica la ceruri, și vede și fantoma Mirunei chiar înainte de moartea sa propriu-zisă.

Ce să mai, a fost o surpriză totală acest roman! Am descoperit o voce tânără, foarte naturală și originală, o naratoare pricepută care a luat lumea din viața noastră de zi cu zi și a pus-o atât de frumos, cursiv, real, trist și amuzant pe hârtie.

14 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Poem erotic

may i feel said he
by e.e. cummings

may i feel said he
(i’ll squeal said she
just once said he)
it’s fun said she

(may i touch said he
how much said she
a lot said he)
why not said she

(let’s go said he
not too far said she
what’s too far said he
where you are said she)

may i stay said he
(which way said she
like this said he
if you kiss said she

may i move said he
is it love said she)
if you’re willing said he
(but you’re killing said she

but it’s life said he
but your wife said she
now said he)
ow said she

(tiptop said he
don’t stop said she
oh no said he)
go slow said she

(cccome?said he
ummm said she)
you’re divine!said he
(you are Mine said she)

spring night

 

 

 

 

 

 

 

 

(“Spring Night”, Alphonse Maria Mucha, 1910)

Leave a Comment

Filed under Poezii

Despărțiri, de Juan Carlos Onetti

Despartiri, Juan Carlos Onetti

Despărțiri, de Juan Carlos Onetti, editura Nemira, 2006, traducere din limba spaniolă și prefață de Ileana Scipione

„Venea după prânz, cu costumul de care se folosea în capitală, îndărătnic, fără să renunțe la aerul singuratic, ignorând movilițele învârtejite de pământ, căldura și frigul, dezinteresat de bunăstarea trupului: apărându-se cu hainele, pălăria și pantofii prăfuiți de resemnarea de a fi bolnav și segregat.”

„…era singur și, când ne pasă de singurătate, suntem în stare să comitem toate josniciile necesare pentru a necâștiga o tovărășie, urechi și ochi care să ne servească. Vorbesc de ei, de ceilalți, nu de mine.”

„Bărbatul vorbea cu vertiginoasă continuitate, mângâind, în scurtele pauze, antebrațul femeii, ridicând paragrafe între ei, crezând că munții de vorbe îi modificau aspectul feței slăbite, că ceva important încă mai putea fi salvat, câtă vreme ea nu punea întrebările previzibile.”

„Aerul mirosea a frig, a uscat, a nici o plantă.”

„Am continuat s-o privesc și încă mi-o amintesc așa: mândră și rugătoare, aplecată peste brațul care ducea valiza, nu răbdătoare, ci fără înțelegerea răbdării,  cu ochii plecați, cu zâmbetu-i din care emana destulă poftă de a continua să trăiască, de a povesti oricui, clipind din ochi, mișcând capul, că nenoricirea n-are nici o importanță, că nefericirile sunt bune doar ca să marcheze date, să separe și să facă inteligibile începuturile și sfârșiturile multor vieți prin care trecem și existăm. Totul în fața mea, de cealaltă parte a tejghelei, toate invențiile gratuite puse, ca într-un clopot, în penumbra și aroma călduță, reavănă, confuză, a dughenei. În spatele șoferului din autobuz, fata a mers copiind umerii înclinați ai fostului jucător de baschet.”

„Mă privea fără să-i pese că mă vedea, cu buza ridicată și nemișcată. Bătea cu vârfurile degetelor în tejghea, ca să stea drept, în pardesiul negru, care mirosea, anacronic; își arăta oasele păroase de la încheieturi și-și lăsa capul în jos, ca să se uite la ele, alternativ, cu milă și dragoste; în plus, doar pomeți, un surâs dur, ochi strălucitori, un aer activ și infantil. Îmi venea greu să cred că s-ar fi putut construi un chip cu atât de puțin. I-am adăugat o frunte înaltă și galbenă, cearcăne, linii albastre de-o parte și de alta a nasului, sprâncene îmbinate, negre.”

Leave a Comment

Filed under Citate, Lecturi