Monthly Archives: august 2014

Charles Bukowski – I

Alone with everybody

the flesh covers the bone 
and they put a mind 
in there and 
sometimes a soul, 
and the women break 
vases against the walls 
and the men drink too 
much 
and nobody finds the 
one 
but keep 
looking 
crawling in and out 
of beds. 
flesh covers 
the bone and the 
flesh searches 
for more than 
flesh. 

there’s no chance 
at all: 
we are all trapped 
by a singular 
fate. 

nobody ever finds 
the one. 

the city dumps fill 
the junkyards fill 
the madhouses fill 
the hospitals fill 
the graveyards fill 

nothing else 
fills. 

2 Comments

Filed under Poezii

Circuit Apuseni – Maramureș – Bucovina – Nordul Moldovei (II)

Celor pe care îi interesează mai mult recenziile le cer un pic de îngăduință, pentru că am promis data trecută când am mai povestit despre călătorii că o să revin cu câteva impresii și poze din concediul de anul ăsta. După o binemeritată și mult așteptată săptămână la mare, despre care poate o să public cu altă ocazie câteva cuvinte și fotografii, am fost într-un circuit la munte, pe care o să-l detaliez mai jos.

Am plecat într-o duminică dimineață cu mașina încărcată bine și cu mult entuziasm, având o idee destul de definită despre locurile prin care aveam să mergem dar, din nou, fără aranjamente fixe. Planul era să stăm cât putem prin Apuseni și apoi să mergem și prin Maramureș. Prima oprire a fost la Gârda de Sus, pe Valea Arieșului, unde ne-am cazat la Mama Uța. O bătrânică foarte drăguță, pusă mereu pe glume și povestit, care zâmbea și intra în vorbă cu toți turiștii. Inițial voiam să punem corturile, dar pentru că la căsuțe cazarea costa doar 30 de lei, iar cort + mașină 20 lei, am hotărât să luăm căsuțe. Condiții decente: toaleta, chiuveta și dușurile la comun, dar foarte curate, iarbă cât cuprinde, aer curat, munți de jur împrejur, râul care curgea prin apropiere și doi căței extrem de haioși.

DSC_7257 DSC_7291 DSC_7294 DSC_7295 DSC_7300 DSC_7308

DSC_7315 DSC_7317DSC_7328 DSC_7340

Luni, după o dimineață cu aer răcoros și o ceață păstoasă care se ridica dintre munți, s-a înseninat bine și am plecat pe Valea Ordâncușei, la Peștera lui Ionele. Micuță, dar plăcută, aceasta se pare că adăpostește o specie de lilieci cu aripi lungi și înguste, care este protejată de lege, motiv pentru care o galerie a peșterii a fost izolată. Intrarea este 10 lei, drumul asfaltat.

DSC_7392 DSC_7401 DSC_7405 DSC_7411 DSCN4925DSC_7415 DSC_7420 DSCN4922

Următoarea pe listă a fost Peștera Scărișoara cu numeroasele sale trepte și cu cel mai mare ghețar subteran din lume, vechi de peste 10.000 de ani.

 DSC_7468 DSC_7471 DSCN4944DSC_7488

Am ajuns pe ultima sută de metri și la Peștera Urșilor – Chișcău, care a fost cea mai mare și mai spectaculoasă: 158 de schelete de urși au fost descoperite aici, de unde și numele. Ghidul (cam sictirit, probabil/sper pentru că eram ultima serie din zi și era obosit să-și tot repete poezia) ne-a plimbat prin cele câteva galerii și ne-a dat explicațiile de rigoare, a răspuns la câteva întrebări timide și a insistat să nu atingem nimic (sigur că nu toată lumea a respectat interdicția, doar curiozitatea e mare, nu?).

DSC_7538 DSC_7560 DSC_7569 DSC_7609 DSC_7652

Pe seară am ajuns la Poiana Glăvoi, unde aveam să facem tabără și să râmânem două nopți.

DSC_7880 DSC_7885 DSC_7889

De aici am urcat marți la Cetățile Ponorului, pe la Balcoane și la Portal: formațiunile carstice, considerate rezervație naturală, cu vegetația sălbatică și panoramele spectaculoase te lasă fără cuvinte. Așa că las imaginile să vorbească:

DSC_7673 DSC_7690 DSC_7694 DSC_7704 DSC_7735 DSC_7736 DSC_7747 DSC_7752 DSC_7765

Am mai fi vrut să mergem pe Cheile Galbenei, care am înțeles că e un traseu mai dificil, și în Lumea pierdută, un platou carstic acoperit de pădure și plin de avene în subteran, dar pe chei era apa mare și am hotărât să o lăsăm pe altădată. Așa că ne-am mai dus în Poiana Ponorului, aflată lângă Poiana lui Glăvoi, așa, ca o plimbărică, să vedem izbucul de unde iese apa.

DSC_7782 DSC_7810 DSC_7815 DSC_7818 DSC_7833 DSC_7837 DSC_7839

Miercuri dimineața am plecat spre Maramureș și, după un drum lung și obositor, am ajuns la Săpânța. Ne-am cazat la aceeași pensiune unde mai stătuserăm și cu 4 ani în urmă, am profitat de minunile civilizației (duș!!!) și am luat cina la campingul situat cam la 1 km mai sus. Vă rog să mă credeți că acolo am mâncat cea mai bună mămăligă cu brânză și smântână din viața mea!!!

DSCN4982DSCN4978 DSCN4979

A doua zi aveam iarăși drum lung de făcut, așa că ne-am mobilizat: Cimitirul vesel din Săpânța, din nou, dar tot emoționant; bineînțeles că nu am ratat ocazia și am cumpărat o ie, suveniruri de la tarabele înșirate în fața cimitirului, am mâncat langoși cu brânză și cu varză și am achiziționat și un bidon serios de pălincă de la gazda noastră, o bătrânică de treabă care ne-a povestit despre „coconii” ei. 🙂

DSCN4984 DSCN4986 DSCN4988 DSCN4991 DSCN4997 DSCN4998

La Sighetul Marmației voiam să revenim încă din circuitul precedent, pentru că atunci nu ne ajunsese timpul să vizităm tot Memorialul victimelor comunismului. Din nou am vizitat fostele celule ale închisorii, am citit pe îndelete materialele informative, am privit pozele și obiectele ce aparținuseră deținuților, transformate acum în exponate de muzeu, și ne-am cutremurat de așa o istorie cruntă.  Dacă aveți drum pe acolo, sau chiar dacă nu aveți, faceți-vă și mergeți, pentru că este o experiență pe cât de copleșitoare, pe atât de necesară.

Traseul nostru a continuat cu Mănăstirea Bârsana, pe care noi o mai văzuserăm, dar prietenii noștri nu,

DSCN5018 DSCN5019 DSCN5026 DSCN5027 DSCN5028 DSCN5030

și s-a încheiat joi cu Vișeul de Sus, mare surpriză a călătoriei. Contrar așteptărilor noastre, Vișeul de Sus nu este un colțișor prăfuit de țară, ci un orășel foarte cochet, plin de pensiuni și restaurante, zonă turistică, deh, și mulți oameni frumoși. Recomandăm restaurantul La Cassa, unde am mâncat foarte bine, iar serviciul a fost ireproșabil. Casele din zonă ne-au atras atenția prin arhitectura care ni s-a părut ciudată și întortocheată, dar pensiunea la care ne-am cazat noi ne-a plăcut foarte mult: curte mare și frumoasă, camere spațioase, dotate cu de toate și preț foarte accesibil (70 lei). Seara ne-am petrecut-o cu niște pălincuță, în acorduri de chitară, nerăbdători la gândul că a doua zi aveam să mergem cu mocănița pe Valea Vaserului.

Ceea ce am și făcut și cred că asta este o excursie pe care nu o s-o uităm vreodată. Din start, organizarea a fost foarte ok, puteai să-ți faci rezervare de seara pentru un pachet care includea transportul și o masă, sau să cumperi bilet direct dimineața doar pentru transport. Călătoria urma să dureze câteva ore cu pauză de o oră și jumătate la destinație, timp în care puteai să admiri peisajul pe dreapta și pe stânga, să faci poze din mersul trenului, să saluți oamenii de pe mal și să te lași transportat într-o altă lume și alte vremuri. E clar, trenulețul ăsta descoperit, din lemn, care merge cu viteza melcului și scoate abur are un farmec aparte! Mai multe informații despre mocăniță pe site-ul oficial al CFF Vișeu de Sus.

DSCN5072 DSCN5073 DSCN5076 DSCN5086 DSCN5092 DSCN5120 DSCN5133 DSCN5141 DSCN5146 DSCN5147 DSCN5166 DSCN5195DSC_8139 DSC_8271 DSC_8370 DSC_8380 DSC_8492

De aici ne-am hotărât să mergem pe Rarău și din nou am fost surprinsă de frumusețea zonei în Câmpulung Moldovenesc și Pojorâta. Chiar mi s-a părut un loc în care mi-ar plăcea să mă retrag la un moment dat. Din păcate, vremea a fost capricioasă și, din cauza ceței, nu am putut să facem drumeții, așa că a doua zi am plecat de dimineață. A „ajutat” și starea proastă în care se află cabana, nerenovată de cine știe când, cu chiuvete care curg și frig în camere, o atmosferă prăfuită și dezolantă, în general.

Am plecat așadar sâmbătă dimineață și ne-am oprit în Gura Humorului, la Mănăstirea Humorului, unde am văzut niște ii superbe (ce să-i faci, îmi fug ochii după ele). 😀

DSCN5257 DSCN5258 DSCN5259 DSCN5260 DSCN5261 DSCN5262 DSCN5264 DSCN5265

Am continuat cu Târgu Neamț, Humulești, la casa memorială și muzeul Ion Creangă. De la o tanti din fața casei memoriale am cumpărat dulceață de nuci verzi și hribi murați.

DSCN5269 DSCN5270 DSCN5271 DSCN5272 DSCN5273

Drumul nostru a continuat cu Piatra Neamț, Bicaz, Cheile Bicazului și, ultima oprire, Lacu Roșu. Deși mai fuseserăm de câteva ori, niciodată nu rămăseserăm peste noapte, ci numai în trecere. De data asta, am putut să admirăm o panoramă superbă de sus, de la Vila 17, să petrecem o ultimă seară plăcută, cu o masă copioasă și râsete din belșug.

DSCN5274 DSCN5276 DSCN5287 DSCN5288 DSCN5309 DSCN5322 DSCN5324 DSCN5326

Duminică, ultima zi de concediu, a însemnat așadar întoarcerea acasă prin Gheorghieni, Miercurea Ciuc, cu oprire pentru prânz la Hanul secuiesc în Tușnad.

DSCN5380 DSCN5381 DSCN5383 DSCN5384

După vreo 2000 de km parcurși în 8 zile, tot vreo 2000 de poze (din care mi-a luat vreo două zile să fac o selecție), câteva locuri noi, câteva vechi, ne-am întors în București obosiți, dar fericiți. Restul, data viitoare…

Harta

11 Comments

Filed under Călătorii

Țara cu un singur gras, de Adelin Petrișor

Țara cu un singur gras, de Adelin Petrișor, editura Polirom, 2013

Pe Adelin Petrișor îl admir mult ca reporter de război. Îți trebuie un curaj și o inteligență ieșite din comun să faci ce face el, adică să mergi în zonele de conflict, să te confrunți clipă de clipă cu pericole reale, să abordezi subiecte sensibile sau interzise, totul de dragul informării publicului și al transparenței.

Când auzeam de Coreea de Nord, vedeam în minte imaginile cu mulțimi ordonate și cenușii care plângeau în hohote și-și smulgeau părul din cap la moartea „liderului suprem”. Nu-mi puteam explica și pace cum de un popor întreg poate să fie atât de izolat de restul lumii și atât de îndoctrinat și cum de trei generații de dictatori și-au transmis puterea din tată-n fiu, au creat și au menținut un sistem rupt parcă din „1984” al lui Orwell.

Prin urmare, când am auzit de „Țara cu un singur gras”, m-am bucurat că pot afla răspunsuri la aceste nedumeriri de la cineva care chiar a fost acolo. Cele mai puțin de 200 de pagini scrise cu caractere mari se citesc repede, dar nu și ușor. Eu am avut tot timpul un nod în gât și ochii mari de uimire.

Adelin Petrișor își începe povestirea cu strădaniile sale de a ajunge în Coreea de Nord, strădanii ce au durat mai mulți ani, iar apoi înregistrează scenele, dialogurile și impresiile sale și ale prietenului cameraman pe măsura desfășurării vizitei lor în Phenian. E ca și cum ai fi acolo cu ei și ai vedea toate astea pe viu. Și atunci nu-i de mirare că mi-a venit să închid cartea după ce am citit scena în care mii de oameni mergeau încolonați ca să se închine și să depună flori la statuile ecvestre ale lui Kim Ir Sen și Kim Jong Il, în timp ce o femeie vorbea despre măreția celor doi lideri. Jurnalistul se întreabă, și pe bună dreptate, câți dintre acești oameni se comportă așa pentru că au fost îngenuncheați de peste șase decenii de îndoctrinare, și câți de frică; sau câți dintre ei mai visează la libertate. Scena cu radioul care nu difuzează decât propagandă și care nu are decât buton de volum (nu poate fi închis și nu poate fi schimbată frecvența) chiar pare ruptă din distopia lui Orwell.

În rest, spectacole grandioase și exorbitante organizate în onoarea „liderului suprem” (tipar copiat și de Ceaușescu, la insistențele Elenei Ceaușescu, după vizita acestora în Coreea de Nord), în timp ce poporul moare de foame (legendele care circulă cu privire la foametea din Coreea de Nord și la soluțiile găsite de oamenii disperați sunt cutremurătoare); sute de mii de oameni obligați să meargă la aceste manifestații, cu chipuri desfigurate de oboseală, cenușii, robotizate, fără expresie, tăcere înspăimântătoare, frică paralizantă, atmosferă apăsătoare; oameni care adorm la manifestații sau privesc în gol și tresar speriați numai la semnalul aplauzelor și uralelor; control și supraveghere permanente, sărăcie lucie, inechitate, frică și izolare.

Adelin Petrișor nu scrie ca să impresioneze prin stil, ci prin conținut. Și asta îi reușește din plin. Căci cum ai putea să nu fii impresionat de drama a 25 de milioane de oameni prinși într-o „țară-colivie”,  îndoctrinați încă din 1948 de un aparat de stat represiv și fără să poată să spere că lucrurile se vor schimba în bine în viitorul apropiat? La urma urmei, „dacă nu ar fi fost momentul 1989, așa ar fi putut arăta și România”.

10 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii