10 cărți preferate din 2016

Am reușit cu chiu, cu vai să fac un soi de inventar al cărților citite anul ăsta și să aleg dintre ele 10 care mi-au plăcut în mod deosebit. Le înșir mai jos, pe scurt, în ordinea în care le-am citit și sper, dacă le-ați ratat când am povestit prima dată despre ele, să vă atragă atenția acum. Poate facem schimb de impresii și-mi spuneți și voi despre cărțile voastre preferate. 😉

rp_jurnalul-ascuns-221x300.jpgJurnalul ascuns, de Sebastian Barry, Editura Univers, traducere din engleză de Liliana Pop

Roman nominalizat la Man Booker Prize în 2008, care m-a cucerit prin poveste și scriitură. Povestea începe în Irlanda, în 1957, cu mărturia unei femei de vreo sută de ani, care trăiește într-un fost spital de boli nervoase și-și așterne pe hârtie viața zbuciumată. O însoțim în copilăria, adolescența și tinerețea ei, îl cunoaștem prin intermediul acesteia pe tatăl mult iubit, pe mama tăcută și înstrăinată, pe Tom, soțul ei la un moment dat, familia lui, preotul comunității și niște revoluționari. Atmosfera Irlandei din secolul al nouăsprezecelea, darul povestirii, cu care este înzestrată protagonista (Roseanne), și dramatismul întâmplărilor au făcut ca romanul să-mi persiste în minte și când eram departe de el.

rp_Les-memoires-dHadrian-183x300.jpgMémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar, Editions Gallimard, 2001

Memoriile lui Hadrian, închipuite de Marguerite Yourcenar, sunt o colecție de meditații filosofice, sociale, religioase și politice ale unui împărat de seamă al Imperiului Roman, pe fundalul istoric al războaielor de dinaintea încoronării sale și al multiplelor prefaceri benefice din timpul domniei acestuia.

Dacă vă închipuiți că aveți de-a face cu peste 300 de pagini cu relatări plicticoase despre campanii de cucerire sau cu laude de sine ale unui cezar orbit de putere, vă înșelați profund. Confesiunile lui Hadrian sunt atât de bine scrise, de interesante (prin varietatea subiectelor abordate), de profunde (prin acuratețea observațiilor) și de umane (prin sondarea propriei vieți și minți), încât lectura lor este o adevărată plăcere.

BrooklynBrooklyn, de Colm Tóibín, Scribner, 2009

Un roman despre Irlanda, America și diferențele culturale dintre cele două, văzute din perspectiva imigranților irlandezi de după Al Doilea Război Mondial. Protagonista este o tânără obligată să plece ca să-și susțină familia și care oscilează între două locuri, două iubiri, două stiluri de viață.

Pe parcursul lecturii am avut senzația că totul se desfășoară într-un crescendo controlat cu măiestrie de autor: de la stabilirea premiselor la introducerea unor elemente noi, creatoare de conflict, de la instituirea unei noi ordini la intervenția unui element perturbator, care strică echilibrul și aduce din nou conflictul, și, în fine, de la revenirea în decorul inițial, dar cu alte condiții, până la acumularea de emoții și amânarea unui deznodământ. Tensiunea, suspansul (deși nu ca în cazul unui roman polițist) și emoțiile sunt foarte bine dozate și Tóibín își mânuiește excelent personajele și situațiile. Lectura asta a fost o adevărată plăcere și mi-a stârnit pofta și de alte romane ale aceluiași autor.

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am ajuns la o preferată dintre preferate, ca să zic așa, o carte de care m-am îndrăgostit, care nu m-a lăsat să dorm și m-a bântuit o vreme. Este un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Un personaj cu care m-am identificat într-o oarecare măsură și o carte despre care am scris cu mare drag. Vă rog să citiți recenzia completă și, mai ales, să citiți cartea! Cuvintele mele, oricât de pătimașe ar fi, sunt prea sărace.

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Peste 1100 de pagini (în versiunea românească) de povești dickensiene, cu toată drama orfanului și drumul construirii de sine, cu misterul unui tablou celebru, cu considerații interesante despre artă, fie că este vorba despre pictură, fie despre restaurarea mobilei, cu incursiuni în lumea mafiei și drogurilor și revelații existențiale.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite. Trișez un pic și mai adaug aici un roman de aceeași autoare, The Secret History, o poveste cu iz de roman polițist care se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace.

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015, apărută și în limba română cu titlul Puritate, la Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo

Pe asta cred că aș pune-o pe primul loc, la egalitate sau în strânsă concurență cu Femeia de hârtie. Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

prietena-mea-geniala

povestea-noului-numecei-care-pleaca-si-cei-care-raman

Prietena mea genială, Povestea noului nume, Ce care pleacă și cei care rămân, de Elena Ferrante, Editura Trei, traducere de Cerasela Barbone

Cred că asta nu este nicio surpriză; despre cărțile Elenei Ferrante s-a tot vorbit și se mai vorbește încă. Este vorba despre povestea a două prietene, Lila și Elena, poveste ce începe în copilăria lor, în anii ’49-’50, continuă de-a lungul adolescenței, a tinereții și, ni se dă de înțeles în prolog, până la bătrânețe, când Elena se apucă să o scrie.

Relația dintre cele două fete este destul de complexă și schimbătoare, un amalgam ciudat de admirație, invidie, ambiție, grijă, afecțiune și ajutorare, dar și de secrete și răutăți. Drumurile lor, deși se intersectează tot timpul, sunt diferite, iar Ferrante știe să povestească atât de bine încât, grație forței scriiturii ei, până și mahalaua devine un personaj în sine. Aștept cu interes și al patrulea și ultimul volum.

rp_The-Vegetarian-198x300.jpgThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, tradusă de Deborah Smith, apărută și în română cu titlul Vegetariana, la Editura Art, traducere din coreeană și note de Iolanda Prodan

Câștigător al premiului Man Booker de anul acesta, este un roman absolut captivant. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin subiectele abordate: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

the-luminariesThe Luminaries, de Eleanor Catton, Granta, 2013, apărută și în română cu titlul Luminătorii, la Editura Art, în 2016, traducere de Irina Negrea

Nu am avut timp să scriu despre ea mai mult de câteva rânduri, pe care le reiau aici: a câștigat Man Booker în 2013, m-am luptat puțin cu cele 800 și ceva de pagini, pentru că după primele 300 m-am pierdut în detalii și în personaje și, probabil și din cauza oboselii, am hotărât să o abandonez; dar din fericire am reluat-o după o pauză și bine am făcut, fiindcă apoi am lăsat-o cu greu din mână). La suprafață, este povestea unor căutători de aur din Noua Zeelandă, pe la 1860, și subiectul – misterul unei dispariții sau posibile crime și diversele încrengături și relații – iese greu la iveală, prin mulțimea de personaje și detalii. Odată ce intrați în atmosferă însă (poate mai devreme decât mine), cred că nu o s-o mai lăsați din mână. În profunzime, însă, autoarea a făcut o chestie foarte interesantă de care s-au prins alții mai deștepți ca mine (nu că titlurile capitolelor  n-ar fi fost un indiciu în acest sens). Vă zic numai că are legătură cu soarele și luna, cu planetele și semnele zodiacale.

our-souls-at-night-coverOur Souls at Night, de Ken Harouf, Knopf, 2015

O poveste simplă și emoționantă despre bătrânețe, singurătate, puterea prieteniei și a iubirii, despre posibilitatea de te schimba chiar și când nu mai sperai, despre schimbări bune și schimbări rele, despre relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, dintre bunici și nepoți, dintre copii și câini, despre lucrurile pe care le considerăm banale, dar fără de care am fi nefericiți, despre speranță și compromisuri. Mi s-a părut o carte minunată, iar faptul că am avut varianta audio, citită cu un frumos accent sudist, a făcut să-mi placă și mai mult. Vă recomand să căutați și informații despre autor și felul în care a ajuns să scrie această (ultimă) carte. Vă veți emoționa și mai mult.

Constat că unele au fost cărți lungi, de 7-800 de pagini și chiar mai mult, că toate au fost scrise de autori străini, deși mi-au plăcut și vreo două cărți românești anul ăsta, ambele de proză scurtă (Cătălin Mihuleac – Ultima țigară a lui Fondane și Bogdan Munteanu – Ai uitat să râzi), că pe unele le-am citit în traducere, pe altele în original, că pe majoritatea le-am citit pe hârtie sau pe Kindle dar, pentru prima dată, vorbesc aici și despre o carte audio, că despre una (Brooklyn) știu sigur că a fost și ecranizată, iar despre alta (Our Souls at Night) am aflat că urmează să fie ecranizată, cu Robert Redford și Jane Fonda în rolurile principale (yum-yum!!!), că sunt destul de diversificate și ca autori, și ca subiect, și ca stil și, într-un final, că mă simt tare bogată sufletește că le-am citit. Ceea ce vă doresc și vouă! Sărbători fericite!

3 Comments

Filed under Recenzii

3 Responses to 10 cărți preferate din 2016

  1. Ema

    Faină lista, Mihaela! Avem câteva cărți preferate în comun (Femeia de hârtie, The Vegetarian, cărțile Elenei Ferrante), Lavinia m-a convins să mă apuc de The Luminaries, iar Memoriile lui Hadrian mă tentează de ceva vreme, dar încă n-am cartea în română (în franceză nu mă încumet să o citesc).
    Trec pe listă Our Souls at Night, poate chiar în varianta audio, dacă tot m-am apucat să ascult audiobook-uri în ultima vreme – sunt foarte încântată că spălatul vaselor nu mi se mai pare așa o pierdere de vreme. :))
    Am fost tentată să trec și Purity pe listă (nu am citit nimic de Franzen), dar nu mă împac prea bine cu literatura americană contemporană și cam ezit să o încep, dar, pe de altă parte, aș putea măcar să încerc…

    • Eu recomand Purity, mi-a plăcut mult, așa cum am tot spus. Franzen scrie foarte bine, știe să povestească, să încurce ițele, ca tot el să le descurce inteligent, iar temele abordate sunt cât se poate de serioase. Și The Corrections mi-a plăcut, dar mai puțin, nu m-a captivat ca Purity.

      Our Souls at Night pot să ți-o dau eu. 😉

      • Ema

        Am făcut rost de „Our Souls at Night” – mersi. 🙂
        Hmm, ok, m-ai convins cu Purity, nu știu exact când o citesc, dar măcar am pus-o pe lista scurtă. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *