Copenhaga

Îmi doream de mult să ajung la Copenhaga, cred că de când am văzut prima oară o poză cu clădirile colorate și bărcile din port. Vă imaginați, cred, cu ce entuziasm am plecat în mica mea vacanță, prima de anul ăsta fără laptop, muncă și responsabilități, însă cu timp berechet să mă plimb de dimineață până seara și să descopăr un oraș străin la pas, așa cum îmi place mie.

dscn6795

dscn6673

dscn6674

Copenhaga nu m-a dezamăgit deloc și am avut și noroc de vreme foarte bună, cu soare și temperaturi perfecte pentru plimbare. Am văzut un oraș cochet, cu arhitectură pitorească, infrastructură bună și oameni frumoși și relaxați. Am adorat preocuparea pentru sănătate și mișcare (bicicletele sunt mai numeroase decât mașinile, pistele dedicate sunt bine marcate și răspândite peste tot, parcările de biciclete sunt supra-aglomerate, iar bicicliștii-s de toate vârstele);

dscn6866

dscn6860

dscn6704

dscn6702

dscn6650

dscn6647

dscn6644

dscn6734

aerul cosmopolit (auzi engleză foarte des, dar și alte limbi, inclusiv româna); apropierea apei și bărcile colorate din port și de pe canale; parcurile mari, minunat concepute, cu verdeață din plin, poduri, alei, rațe, lebede, pești și veverițe; multitudinea de capete blonde și frumoase; obiectivele turistice bine organizate, semnalizate, accesibile; hot-dogul cu fulgi de ceapă și castraveți murați; evenimentele culturale (peste tot, expoziții, festivaluri, documentare tematice și, ce mi s-a părut cel mai inedit, Muzeul de Artă Contemporană a fost deschis într-o seară pentru valurile de tineri veniți să vadă proiecții despre corpul uman și sex și care se revărsau pe trepte și pe unde apucau, cu mâncare și băutură și muzica urlând în difuzoare).

Am vizitat nu numai centrul cu străduțele lui comerciale, obiective turstice și mulțimea de oameni, ci și alte cartiere, unde am admirat la pas atmosfera liniștită și calmă de dimineața, șirurile indiene de bicicliști în drum spre serviciu sau școală, magazinele mici și diverse, dar și restaurantele și cafenelele care te îmbiau cu meniuri și cafele, Parcul Frederiksberg, învecinat cu Grădina Zoologică, rămas și preferatul meu, Vesterbro cu fostele locuințe simple, muncitorești, și Christianshauvn, cu vestita Christiana.

dscn6587

dscn6609

dscn6634

dscn6692

dscn6719â dscn6792

dscn6794

Christiania e o enclavă de hipioți cu statut de oraș liber, care însă se pare că nu se mai bucură de aceleași libertăți ca în trecut. Aflată în sud-estul capitalei daneze, în cartierul Christianshavn, aceasta a fost multă vreme un teritoriu cu reguli proprii, în care iarba era la liber, iar locuitorii trăiau în bună pace și prietenie, nederanjați de autorități. În urmă cu câțiva ani, au început să plătească și ei taxe la stat, iar în dimineața în care am ajuns eu, un tip cu accent australian mi-a mărturisit că tocmai li se instalaseră camere de luat vederi. Pozele de mai jos sunt făcute cu telefonul, pentru că fix în ziua aia uitasem să iau aparatul foto cu mine, iar atmosfera era fix ca cea din Vamă, dimineața devreme, când lumea încă nu s-a dezmeticit bine după beția din noaptea de dinainte și abia începe să-și etaleze marfa colorată și variată.

img_20160923_115059

img_20160923_115343

img_20160923_115429

img_20160923_120843

Sâmbătă a fost probabil cea mai frumoasă zi petrecută de mine acolo; curioasă să văd și altceva din Danemarca, am profitat de ocazie să fac o incursiune de o zi în Helsingør, un orășel cochet de coastă unde se află vestitul castel al lui Hamlet, Kronborg. Mi-au plăcut tare mult și castelul, și orașul, ba chiar am visat cu ochii deschiși și m-am gândit că m-aș putea obișnui acolo. 🙂

dscn6928

dscn6936

dscn6939

dscn6965

dscn6976

dscn7030

dscn7048

dscn7049

Apoi am traversat cu feribotul la vecinii din Suedia și am vizitat puțin orașul corespondent, Helsinborg, unde am descoperit un minunat punct de belvedere, de la turnul medieval Kärnan ce străjuiește malurile, singurul element care a supraviețuit din fortăreața suedeză. În rest, nu sunt de ignorat nici clădirea primăriei, cu cărămida ei roșie, piațeta din fața fostei fortărețe, străduțele, un cimitir în care am nimerit accidental și care, culmea, s-a dovedit fix oaza de verdeață și liniște de care aveam nevoie ca să ne odihnim, și am încheiat magistral cu un apus – cum altfel decât minunat? – admirat de pe feribot pe drumul de întoarcere.

dscn7063

dscn7069

dscn7074

dscn7079

dscn7088

dscn7091

dscn7092

Nu știu în ce măsură v-au plăcut sau v-au convins impresiile mele, dar dacă pozele v-au stârnit interesul, vă invit să vedeți și restul albumului aici sau pe pagina de Facebook a blogului. Mergeți și vizitați Copenhaga! Eu sper să mă întorc acolo cât mai curând. 🙂

6 Comments

Filed under Călătorii

Empire Falls, de Richard Russo

Empire Falls, Richard RussoEmpire Falls, de Richard Russo, Vintage, 2002

Cel mai cunoscut roman al lui Richard Russo, recompensat cu Pulitzer în 2002 și ecranizat excelent într-o mini-serie HBO, cu o distribuție remarcabilă: Ed Harris, Helen Hunt, Paul Newman, Joanne Woodward, Robin Wright-Penn etc.

Este un roman despre visuri ratate, resemnare, manipulare, frustrare, pasivitate și speranțe reînnoite. Cu alte cuvinte, este povestea unui orășel american prosper altădată, rămas acum sărac și fără perspective, deși locuitorii săi continuă să-și facă iluzii în fiecare an că vor veni investitori care vor cumpăra vechea moară, vor crea locuri de muncă și, astfel, orașul va reveni la vremurile glorioase de altădată. Familia care deține poprietățile cele mai importante, Whiting, vine cu o istorie de bărbați dominați de femei, iar Francine, actuala matroană, nu face excepție de la regulă.

Personajele sunt destul de numeroase, iar relațiile dintre ele complexe, așa că se creează o întreagă încrengătură de povești care merg până demult, în trecut, și își lasă amprenta și asupra prezentului. Miles Roby, aflat în centrul romanului, este administratorului unui restaurant dat în grijă de doamna Whiting cu promisiunea că, după moartea ei, afacerea îi va rămâne lui. Momeala aceasta, aruncată în momentul în care tânărul Miles a revenit în oraș să-și ajute mama bolnavă, în pofida dorinței acesteia, îl țintuiește și acum, după mulți ani, în rutina și pasivitatea din care încearcă să-l scoată fratele lui mai mic. Amintirea vie a mamei și descoperirea unei poze vechi într-un ziar îl ajută să descopere adevărul despre legăturile dintre cele două familii și să înțeleagă consecințele pe care le resimte și el.

empire-falls-movieAr fi prea mult să vorbesc pe îndelete despre toate personajele și poveștile lor și nici nu este acesta scopul unei recenzii. O să spun doar că mi-a plăcut felul în care Russo a știut să le individualizeze și să le acorde timp, răbdare și grijă din plin ca să aibă o viață proprie. Le menționez totuși rapid: Janine, fosta soție a lui Miles, frustrată după o căsnicie care nu a împlinit-o și dornică să strălucească într-o relație nouă, doar ca să descopere că totul fusese o iluzie; Tick, fiica lor, frumoasă, deșteaptă, talentată, foarte apropiată de Miles, dar distantă față de Janine și de noul ei prieten, o adolescentă normală, care se va trezi însă implicată într-un conflict traumatizant; Walt Comeau, noul iubit al lui Janine, genul de lăudăros fără vreo bază reală și cam încet la minte; Beatrice, mama lui Janine, o bătrână care are curajul nu numai de a-i spune mereu în față fiicei ei ce greșeli face, dar și de a o înfrunta pe temuta și respectata doamnă Whiting; John Voss, puștiul terorizat și marginalizat la școală, provenit dintr-o familie cu probleme, pe care micile semne de bunătate și înțelegere arătate de câțiva binevoitori nu sunt suficiente pentru a-l salva de un gest extrem; Jimmy Minty, polițistul atotprezent, care încearcă să se împrietenească cu Miles, în schimb, reușește să fie tot mai antipatic, și fiul lui, bătăușul școlii; max-robyîn fine, preferatul meu, Max Roby, tatăl lui Miles, un bătrân neglijent, mereu pus pe tapat bani de la alții, adesea absent din viața familiei în trecut, dar simpatic prin încăpățânarea, umorul și stilul lui mereu descurcăreț. Alte personaje secundare, deși cu un rol bine definit în evoluția acțiunii: fratele lui Miles, care acționează ca pivot în relația cu Miles, iubita lui, femeia la care Miles a visat încă din adolescență și pe care n-a avut niciodată curajul (sau ocazia) s-o abordeze, prietenul lui Miles și directorul școlii, care salvează situația de două ori, deși la distanță de mulți ani; fiica beteagă a familiei Whiting, veșnic îndrăgostită de Miles, veșnic respinsă de acesta.

Dincolo de acțiunea romanului, care se desfășoară destul de lent (lucru, de altfel, potrivit cu temperamentul personajului principal și cu rutina, nemișcarea, în care se află întregul oraș), interesul stă în diferența dintre visurile, speranțele, nevoile personajelor și realitatea diferită în care se scaldă cu toții, timidele lor încercări de schimbare fiind sortite eșecului. Cel mai bine rezumă situația Beatrice, care îi spune fiicei ei: „Janine, nu te schimbi, doar slăbești!” Ultima parte a cărții aduce o schimbare de ritm și suficiente evenimente care scot personajele din rutina lor, însă rămâne de văzut dacă vor reuși să-și schimbe traiectoria.

empire-falls-roCartea a apărut și în limba română, cu titlul Empire Falls, la Editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2007, traducere şi note de Cristiana Vişan. Nu știu dacă se mai găsește în librării, probabil nu, dar cătați-o la anticariate, aveți șanse s-o găsiți chiar în stare bună. Eu vă invit să citiți romanul și să vedeți și filmul (în ordinea asta!) și apoi să-mi spuneți cum vi s-au părut. Acum, ca de obicei, îmi închei scurta recenzie cu câteva citate:

Her mother, Janine felt certain, was one of those poor women who’d managed to do what Janine herself had damn near done. She’d lived her entire adult life from one end to the other without a single orgasm. When Bea died, it would be possible to say truthfully that she went before she came. Not Janine. If she’d been the sort of person to stencil anything on the side of a van, it’d be something more like, SHE CAME BEFORE SHE WENT.

My God, he couldn’t help thinking, how terrible it is to be that age, to have emotions so near the surface that the slightest turbulence causes them to boil over. That, very simply, was what adulthood must be all about—acquiring the skill to bury things more deeply. Out of sight and, whenever possible, out of mind.

You’re kind and patient and forgiving and generous, and you don’t seem to understand that these qualities can be really annoying in a man, no matter what the ladies’ magazines say.

MRS. WHITING SEEMED genuinely fond of him from the start, which surprised Miles, given her views on youth. The woman made no secret of her opinion that teenagers belonged in institutions for the criminally insane, from which they should not be released until the word “cool” had been purged from their vocabulary.

If you could control the urge to kill Jimmy Minty, he was entertaining enough, unless you liked your humor intentional.

Her daughter looked, Janine had to admit, positively radiant in the early October sun. The poor child still didn’t have much of a chest, and no hips at all, but she was going to end up with a model’s build, no doubt about it. Not that she deserved it. Earlier that year when Janine had suggested she take some modeling classes, Tick had sneered that maybe she would, after her lobotomy. Which had pissed Janine off even before she looked up the word “lobotomy.”

4 Comments

Filed under Citate, Lecturi, Recenzii

Cititul, cititorii și necititorii

Pentru mine, cititul este o activitate la fel de naturală și de banală ca respiratul, ca băutul apei, ca mersul pe jos. Mi-a intrat în obicei, mi-a devenit nevoie, face parte din cine sunt. La acest lucru au contribuit cărțile răspândite prin casă încă de când eram mică, exemplele personale ale familiei, profesorilor, prietenilor, cititori pasionați, contextul social în care am crescut (cărțile erau cea mai la îndemână și mai ieftină formă de divertisment, iar când au apărut și altele, „microbul” îmi intrase deja în sânge), dar și – probabil – o înclinație genetică în acest sens.

Vorbind recent cu niște colege de breaslă, am ajuns la concluzia că unul dintre motivele pentru care ne-am ales această meserie a fost și felul nostru de a fi: introvertite, sensibile, chiar singuratice, dar într-o singurătate aleasă și preferată mulțimilor, atente la detalii, la forme, la nuanțe, îndrăgostite de limbaj, de mesaj, de cărți.

books-or-beer

Deși nu sunt o „sălbatică” din punct de vedere social și-mi place la fel ca oricui să ies în lume, să mă văd cu prietenii, să stau la povești și glume, să merg la concerte și în drumeții, să port discuții interesante și să cunosc oameni care să fie pe aceeași lungime de undă cu mine, deci deși mă consider un om absolut normal, ocazional cititul meu provoacă… să le spunem „nedumeriri”. Se întâmplă ca unii oameni (pe care o să-i numesc necititorii) să nu înțeleagă de ce prefer să mă retrag la un moment dat din grup ca să lenevesc într-un hamac cu o carte în mână; sau de ce, dacă am de ales între o carte bună și o invitație la bere cu oameni pe care abia i-am văzut în urmă cu două zile, aleg cartea; sau de ce citesc așa de multe cărți sau așa de repede sau de ce citesc, pur și simplu.

dont-like-readingMai întâi, atitudinea necititorilor mă surprinde și încerc să mi-o explic mie, să-i găsesc justificări și cauze. Poate că nu au fost obișnuiți de mici să citească, poate au perceput cititul ca pe o obligație, o temă la școală, o activitate neplăcută pe care o făceau de nevoie, de teamă sau pentru o recompensă. Poate nu au răbdarea necesară să vadă povestea cu ochii lor sau să aprecieze un stil frumos și preferă divertismentul mai facil al filmelor, al jocurilor sau al rețelelor de socializare. Poate nu văd în citit o formă de relaxare, ci o activitate strict intelectuală. Poate pur și simplu nu au încercat să citească de plăcere.

dont-like-reading-flirtApoi, mă gândesc cum aș putea să le explic eu ce înseamnă pentru mine cititul (motiv pentru care am și ajuns să scriu acum aici). Omul e, prin definiție, o ființă socială, dar fiecare are nevoie, din când în când, de spațiu personal. În plus, fiecare are (sau ar trebui să aibă) o pasiune, un hobby, ceva care să-i facă plăcere, să-l ajute să se dezvolte, să învețe, să găsească răspunsuri la întrebări sau să se regăsească, pur și simplu. Nevoia de socializare poate fi împăcată cu cea de spațiu personal, iar nevoia de povești este atât de veche și atât de puternică de-a lungul civilizației, încât nu cred că mai e nevoie s-o explic. Așa cum unul e pasionat de roci, altul de mașini, una de haine și alta de aerobic, așa sunt eu pasionată de cărți. Cititul e o activitate sau o pasiune ca oricare alta, nu văd de ce ar provoca uimiri sau bănuieli că practicantul lui ar fi o persoană antisocială.

Problema însă cred că e mai complexă de atât. Dacă faci un drum cu metroul în București, 9 din 10 persoane stau cocoșate, indiferente la ce se întâmplă în jurul lor, cu nasul în telefoanele mobile. Dacă mergi la o terasă, sunt 9 șanse din 10 ca unul sau mai mulți de la masă să scoată telefonul mobil și să-și verifice repede profilul de Facebook, uitând aparent că motivul pentru care s-au întâlnit cu prietenii era să socializeze cu ei față în față. Umbla chiar o glumiță simpatică (tot pe Facebook, bineînțeles) că un om stătea singur la o masă fără telefon, fără tabletă, fără nimic, așa, ca un psihopat. 🙂 Atracția imediatului, curiozitatea legată de vacanțele, ieșirile, părerile sau pozele unor cunoscuți și necunoscuți deopotrivă sunt atât de mari, încât parcă ne e teamă să mai stăm singuri cu noi înșine, să nu fim conectați la o (i)realitate imediată și strălucitoare, în care toți suntem interesanți și zâmbim frumos din selfie-uri ca să primim cât mai multe like-uri.

fb-addiction-2Consider Facebook util din multe puncte de vedere, dar nu sunt dependentă de el. Chiar dacă mi-am filtrat la maximum informațiile care mi se afișează și oamenii din listă, astfel încât să nu-mi pierd timpul cu ce nu mă interesează, o oră pe zi tot mi se pare mult. După muncă sau, uneori, chiar în pauzele de la muncă, în mijloacele de transport în comun sau pe bancă, în parc, la mare sau la munte, decât să trag cu ochiul la capra vecinului în neștire, până mă ustură ochii (și-așa obosiți de atâta lucrat la calculator), mai bine mă relaxez cu o carte. Sunt atât de multe cărți bune scrise în lumea asta, pentru toate gusturile, încât nici nu ne ajunge o viață de om să le citim. De ce să nu profităm de timpul liber ca să ne facem o bucurie, să învățăm ceva, poate chiar să schimbăm ceva?

Piața editorială din România e extrem de slabă în comparație cu cele din alte țări, editurile se plâng că au vânzări foarte mici, că românii nu cumpără suficient. Poate e și vina lor, că nu fac destul marketing, nu știu să-i atragă pe cititori și, mai ales, pe necititori, să încurajeze cititul la toate vârstele, mai ales la cele mici. Când concurenții sunt acerbi, trebuie să știi să aduci televizorul, radioul, internetul, barurile și orice instituții de partea ta, să-ți faci reclamă, să organizezi evenimente, să-i implici pe oameni. Atunci, poate, sper, n-ar mai fi nimeni mirat să vadă pe cineva citind de plăcere.

4 Comments

Filed under Lecturi