Tot ce nu ți-am spus, de Celeste Ng

Everything I Never Told YouEverything I Never Told You, de Celeste Ng (pronunțat „ing”), Penguin Press, 2014

Am citit cartea în weekendul trecut, dar n-am avut deloc timp să povestesc aici despre ea și, cum zilele următoare se anunță și mai aglomerate, mi-am zis că ar trebui să notez aici măcar câteva impresii, ca să nu le uit de tot.

Fiind într-o pseudo-mini-vacanță la munte, aveam chef să citesc ceva relaxant/cu acțiune și suspans, așa că am ales ce credeam eu că e un roman polițist despre dispariția și moartea unei adolescente. În realitate, s-a dovedit că acest plan este unul secundar, pentru că romanul scriitoarei americane de origine chineză aduce în prim plan teme precum căsătoriile inter-rasiale, (in)adaptarea în societate, egalitatea de șanse pentru femei și bărbați, relațiile dintre părinți și copii, precum și cele dintre frați, lipsa de comunicare, singurătatea etc.

Dacă unele dintre aceste concepte vi se par cumva învechite (deși nu cred că societatea umană, în general, a evoluat așa de mult în aceste privințe), țineți cont că acțiunea se întâmplă într-un orășel din America anilor 1960-1970. Familia Lee este formată din tată – născut în America, dar de origine chineză, mamă – americancă get-beget, albă, și trei copii cu trăsături amestecate (Lydia, fata despre care ni se spune încă de la prima frază a romanului că e moartă, are păr negru, drept, ca al tatălui, dar ochi mari albaștri, ca ai mamei).

Dispariția într-o primă fază a Lydiei, preferata familiei, și apoi vestea morții ei aruncă întreaga familie într-o vâltoare din care va ieși transformată. Membrii rămași sunt forțați să sondeze adânc înăuntrul lor, să-și reconsidere relațiile și, mai presus de orice, să înceapă să comunice cu adevărat. În paralel, vedem filmul fiecăruia: tatăl, James, conștient de faptul că e diferit, încearcă în permanență să se integreze, să treacă neobservat, să fie sociabil și, inconștient, își transferă temerile, stângăcia și singurătatea și copiilor săi; mama, Marilyn, obligată de apariția primei sarcini să-și întrerupă studiile și să renunțe la cariera visată în medicină, ajunge să ducă exact viața plicticoasă de casnică la care o îndemna mama ei și, dezgustată și frustrată, își transferă ambițiile și dorințele asupra Lydiei, ignorându-și ceilalți doi copii; Nath, fiul cel mare, aflat în permanență în umbra surorii lui, își găsește singur drumul și este acceptat la Harvard, păstrând însă o complicitate nerostită cu sora lui; Lydia, din teama de a nu-și mai pierde mama încă o dată, ca în copilărie, când aceasta îi părăsise pentru scurt timp ca să-și reia studiile, acceptă un soi de șantaj sentimental și îmbrățișează toate visurile și ambițiile mamei pentru ea, deși nu este nici dotată, nici interesată; Hannah, mezina, cea mai uitată și neglijată dintre toți, ascunsă pe sub mese și în colțurile casei, este în același timp și cea mai sensibilă și receptivă la oamenii din jurul ei și, într-un final, chiar acționează ca un liant între aceștia.

Romanul poate fi văzut ca un exemplu de „bad parenting”, deși, pe parcurs, fiecare își înțelege și recunoaște vina în evenimentele și stările care au dus la dispariția Lydiei, ceea ce îi și ajută să se împace cu ei înșiși și unii cu alții. Chiar dacă nu lipsesc stereotipurile (cum ar fi aventura profesorului de facultate cu asistenta lui mult mai tânără (și de aceeași origine)), mi-au plăcut și construcția romanului, și stilul autoarei, și faptul că personajele sunt foarte bine individualizate, și, mai ales, subiectele aduse în discuție. Mi-au plăcut și personajul lui Jack, vecinul ciudat, prieten al Lydiei, revelația adevărului despre moartea Lydiei și felul în care, cu un singur cuvânt, scriitoarea a spus o întreagă poveste în epilogul romanului (nu vreau să dau spoilere, dar să știți că fac aluzie la umflătura de pe nasul lui Jack).

Tot ce nu ti-am spusCartea a câștigat mai multe premii și a apărut și în limba română cu titlul Tot ce nu ți-am spus, la Editura Litera, traducere de Adriana Bădescu (a trebuit să caut numele traducătoarei pe Google, pentru că pe site-ul editurii nu apar și numele traducătorilor, de unde trag concluzia că toți autorii publicați de Litera au scris direct în română; o „scăpare” pe care sper că editura o va corecta cât de curând).

 

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Olguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan

Olguța și un bunic de milioaneOlguța și un bunic de milioane, de Alex Moldovan, ilustrații de József Vass, Editura Arthur, 2016

Vă povesteam nu demult că printre cărțile cumpărate de la Bookfest s-a numărat și una pentru copii, de care tot auzisem pe Facebook și pe care eram foarte curioasă s-o citesc. Între timp, aceasta a devenit una dintre cărțile finaliste ale Trofeului Arthur, ediția 2014, ceea ce înseamnă că a fost publicată chiar de Editura Arthur. Pe mine m-a atras și coperta, recunosc, e suficient de zglobie și de intrigantă, cum e, de altfel, toată cartea.

Autorul e traducător literar, la rândul lui, și mi-era cunoscut datorită blogului său, Bicicleta galbenă, pe care îl mai citeam din când în când. Cum lumea traducătorilor e destul de mică, am descoperit că avem prieteni comuni și că e și o poveste cu o tiză pe undeva (asta e pentru cunoscători).

Prin urmare, am purces la lectură și am descoperit o minunăție de carte (pentru copii mai măricei, așa), pe care aproape că am citit-o pe nerăsuflate. Olguța e o puștoaică de doisprezece ani, cam zăpăcită și încăpățânată, care se trezește amestecată peste noapte într-o poveste cu o mătușă pe care nu o cunoaște, un bunic foarte bogat și cu aer de mafiot, un prieten nou și niște oameni răi pe urmele lor, câteva secrete de familie bine ascunse și multe aventuri demne de un film. Pe mine cartea m-a cucerit imediat cu umorul, naturalețea, modernitatea și dinamismul poveștii și personajelor, iar ilustrațiile completează și personalizează experiența lecturii.

Alături de Hendrik de Mol și Planeta de Aur, de K.J. Mecklenfeld, despre care v-am povestit cu altă ocazie, Olguța și un bunic de milioane este încă una dintre cărțile pentru copii moderne preferate de mine și puse la loc de cinste în bibliotecă. Așadar, eu îndemn pe oricine e, are sau se crede copil să o citească și să o recomande mai departe și altora.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii

Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr

All the Light We Cannot SeeAll the Light We Cannot See, de Anthony Doerr, apărută și în română cu titlul Toată lumina pe care nu o putem vedea, la Editura Humanitas, în 2016, traducere de Iulia Gorzo. Romanul câștigător al prestigiosului premiu Pulitzer în 2015 abordează subiectul celui de-Al Doilea Război Mondial, „văzut” din perspectiva a doi copii.

Marie-Laure e o franțuzoaică rămasă fără vedere de mică, pe care tatăl ei o învață să citească Jules Verne în Braille și să recunoască obiectele, clădirile și străzile cu ajutorul unor machete ingenioase din lemn. La vârsta de doisprezece ani, Marie-Laure este obligată să fugă din Paris împreună cu tatăl ei,  în încercarea de a se salva din calea nemților invadatori. Tatăl, angajat al Muzeului de Istorie Naturală din Paris, este însărcinat de acesta să ascundă o piatră prețioasă (sau poate numai o copie reușită a acesteia, trebuie să citiți cartea ca să aflați), despre care se spune că este purtătoarea unui blestem. Cei doi ajung în Saint-Malo, frumosul oraș-citadelă din nord-vestul Franței (pe care l-am revizitat și eu în minte, cu ajutorul descrierilor din roman), unde sunt adăpostiți de un unchi și de buna și curajoasă doamnă Manec, care se va implica în mișcarea de rezistență. Pe urmele lor, ajunge și un neamț obsedat de diamant, în stare să ucidă pentru el. Așadar, avem și o poveste emoționantă, și suspans.

Werner este un băiat neamț rămas fără părinți, crescut împreună cu sora lui la un orfelinat, fascinat de tehnică și radiouri, ajuns în rândurile copiilor îndoctrinați și înregimentați în armata lui Hitler. Odată admis la academia militară, el descoperă că până și copiii pot deveni foarte cruzi și violenți, iar o victimă a acestora și, indirect, a sistemului nazist este chiar prietenul lui, Frederick. (Aici, parcursul celor doi –  un orfan sărac care se împrietenește cu un soi de geek bogat, cu un destin trist – mi-a amintit de Sticletele, de Donna Tartt. Aceasta se adaugă la cealaltă referință literară care mi-a venit în minte citind romanul de față, și anume Hoțul de cărți, de Markus Zusak, despre o fetiță nemțoaică în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.) Werner oscilează între dorința lui de a studia și rigorile impuse de sistem, între dorul și dragostea de sora lui și amenințarea muncii în subteran, care i-a lăsat fără tată, între dorința de a reuși și fidelitatea față de prietenul lui. Un suflet destul de chinuit, care își află lumina de la capătul tunelului abia spre sfârșit, dar prea târziu.

Pe parcursul romanului, perspectivele celor doi alternează, la fel și planurile temporale, astfel că ne aflăm într-un du-te-vino permanent de întâmplări, locuri, momente, gânduri și emoții. Drumurile și poveștile celor doi copii/adolescenți se intersectează pentru foarte puțin timp, iar finalul aduce în prim plan urmările războiului pentru protagoniști, dar și – prin extensie – pentru cele două popoare, după câțiva ani, cu concluziile evidente. Este o carte despre solidaritate și prietenie, curaj și frică, familie și străini, cunoaștere prin știință și intuiție, război, violență, moarte, dar și despre speranță și reconcilierea cu trecutul; este o carte cu imagini vizuale și olfactive puternice, cu multe metafore și un stil atent, căutat, cizelat; și, nu în ultimul rând, este o carte frumoasă, emoționantă, dar care pe mine m-a pierdut un pic în a doua jumătate, unde mi s-a părut că trenează inutil până să se precipite lucrurile spre final, motiv pentru care am ezitat între trei și patru steluțe pe Goodreads. Mi-au plăcut în mod deosebit personajele unchiului, al surorii lui Werner, Jutta, și al doamnei Manec, chiar dacă secundare. La fel, mi-a plăcut grija pentru detalii și pentru stil.

Cam aici se încheie această mică recenzie și, ca de obicei, vă las doar cu un citat, ales aleatoriu, deși poate sunt altele mult mai sugestive:

The city, thinks Marie-Laure, is slowly being remade into the model upstairs. Streets sucked empty one by one. Each time she steps outside, she becomes aware of all the windows above her. The quiet is fretful, unnatural. It’s what a mouse must feel, she thinks, as it steps from its hole into the open blades of a meadow, never knowing what shadow might come cruising.

6 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii