Lecturi de concediu

Știți ce se întâmplă când vrei să faci prea multe și nu-ți ajunge timpul? Vă spun eu! Ajungi să muncești și în concediu. Păi ce fel de concediu mai e ăla? o să întrebați. Ei bine, unul în care îți „sacrifici” o oră sau două pe zi ca să traduci măcar câteva pagini din romanul pe care trebuie să-l predai la sfârșitul lunii. E drept că, dacă e ceva ce-ți place, nu e chiar muncă, deși, credeți-mă, se muncește la o traducere de carte. Și cu relaxarea și odihna și cititul cum rămâne? Păi, de relaxat, tot m-am relaxat, că doar eram în Deltă, de odihnit, am apucat să mă odihnesc, ba chiar am dormit cam în fiecare zi după-amiază, însă cu cititul nu am stat așa grozav… Cel puțin, nu la fel de grozav ca anul trecut. Dar tot am reușit să parcurg câteva cărți pe care le aveam în minte de multă vreme și la care nu mai ajungeam… Iată-le, în ordine cronologică și foarte pe scurt, pentru că nici acum nu-mi ajunge timpul:

Rules of CivilityRules of Civility, de Amor Towles, Penguin Books, 2012 (nu cred că a fost tradusă la noi încă)

Despre prima carte din listă am aflat de la Lavinia (care, de altfel, a insistat să citesc și a doua carte din listă și mi-a recomandat și cartea pe care o citesc acum și despre care probabil voi vorbi într-un alt articol), așa că am cel puțin trei motive să îi mulțumesc. 🙂

Este vorba despre un roman plasat în New York-ul anilor 1920-30, în care încă se mai văd efectele crizei financiare și oamenii se aruncă pe capete de la etajele superioare ale zgârie-norilor, în care femeilor, cu mici excepții, încă le sunt rezervate doar joburi de secretare și dactilografe, indiferent cât de capabile sunt, în care luxul și fastul petrecerilor înaltei societăți contrastează cu ingeniozitatea și resursele de distracție ale celor mai puțin norocoși, în care te scufunzi în „all that jazz” și parcă te transpui acolo, în cluburile underground.

Povestea în sine e despre dragoste și prietenie, despre fidelitatea față de prieteni și de tine însuți, despre sacrificiile și compromisurile pe care ești obligat sau alegi să le faci în viață, despre moduri de avansare pe scara socială, despre diferențele de clasă, alegeri, puterea de a renunța și de a te schimba, despre căutarea fericirii, indiferent ce formă ia aceasta pentru fiecare. O lectură plăcută, personaje cel puțin interesante, stil antrenant, deși farmecul cărții cred că stă mai mult în atmosferă decât în acțiunea propriu-zisă, referințe literare din plin (Kate, protagonista și naratoarea, este o cititoare înrăită; tot acolo găsiți și explicația titlului), ce mai, o recomandare călduroasă din partea mea și doar câteva citate, deși aș fi fost tentată să dau mai multe!

Whatever setbacks he had faced in his life, he said, however daunting or dispiriting the unfolding of events, he always knew that he would make it through, as long as when he woke in the morning he was looking forward to his first cup of coffee. Only decades later would I realize that he had been giving me a piece of advice. Uncompromising purpose and the search for eternal truth have an unquestionable sex appeal for the young and high-minded; but when a person loses the ability to take pleasure in the mundane—in the cigarette on the stoop or the gingersnap in the bath—she has probably put herself in unnecessary danger. What my father was trying to tell me, as he neared the conclusion of his own course, was that this risk should not be treated lightly: One must be prepared to fight for one’s simple pleasures and to defend them against elegance and erudition and all manner of glamorous enticements.

In retrospect, my cup of coffee has been the works of Charles Dickens. Admittedly, there’s something a little annoying about all those plucky underprivileged kids and the aptly named agents of villainy. But I’ve come to realize that however blue my circumstances, if after finishing a chapter of a Dickens novel I feel a miss-my-stop-on-the-train sort of compulsion to read on, then everything is probably going to be just fine.

***

—You’ve got a . . . lot of books, he said at last.

—It’s a sickness.

—Are you . . . seeing anyone for it?

—I’m afraid it’s untreatable.

***

—You know, I actually picked up Walden after you said you’d want to be marooned with it.

—What did you think? I asked.

—Well, at first I wasn’t sure I was going to make it. Four hundred pages of a man alone in a cabin philosophizing on human history, trying to strip life to its essentials . . .

—But what did you think in the end?

Tinker stopped breaking sticks and looked into the distance.

—In the end—I thought it was the greatest adventure of them all.

***

I read a lot of Agatha Christies that fall of 1938—maybe all of them. The Hercule Poirots, the Miss Marples. Death on the Nile. The Mysterious Affair at Styles. Murders . . . on the Links, . . . at the Vicarage, and, … on the Orient Express. I read them on the subway, at the deli, and in my bed alone. You can make what claims you will about the psychological nuance of Proust or the narrative scope of Tolstoy, but you can’t argue that Mrs. Christie fails to please. Her books are tremendously satisfying. Yes, they’re formulaic. But that’s one of the reasons they are so satisfying. With every character, every room, every murder weapon feeling at once newly crafted and familiar as rote (the role of the postimperialist uncle from India here being played by the spinster from South Wales, and the mismatched bookends standing in for the jar of fox poison on the upper shelf of the gardener’s shed), Mrs. Christie doles out her little surprises at the carefully calibrated pace of a nanny dispensing sweets to the children in her care. But I think there is another reason they please—a reason that is at least as important, if not more so—and that is that in Agatha Christie’s universe everyone eventually gets what they deserve. Inheritance or penury, love or loss, a blow to the head or the hangman’s noose, in the pages of Agatha Christie’s books men and women, whatever their ages, whatever their caste, are ultimately brought face-to-face with a destiny that suits them. Poirot and Marple are not really central characters in the traditional sense. They are simply the agencies of an intricate moral equilibrium that was established by the Primary Mover at the dawn of time.

MiddlesexMiddlesex, de Jeffrey Eugenides, Picador, 2003, apărută și în limba română la Polirom, în 2014, în traducerea Alexandrei Coliban

O adevărată surpriză pentru mine. Deși a câștigat, printre altele, un premiu Pulitzer în 2003, eu am tot evitat romanul ăsta. Nu mă întrebați de ce! (De fapt, dacă totuși mă întrebați, o să recunosc că nu prea mă atrăgea subiectul.) Numai că povestea hermafroditului, care ni se promite încă de la începutul cărții, ajunge un soi de pretext pentru pictarea unui portret de familie întins pe trei generații, completat de o adevărată frescă socială, culturală și politică, de personaje pitorești, de considerații interesante și de o poveste personală nu lipsită de emoție.

Astfel, călătorim dintr-un sat de la poalele muntelui Olimp, de unde bunicii greci, Desdemona și Lefty Stephanides (frate și soră, în realitate), fug din calea războiului cu turcii și pe vapor se reinventează ca străini, îndrăgostiți, logodnici și, în fine, soț și soție;

They passed the voyage playing out this imaginary flirtation and, little by little, they began to believe it. They fabricated memories, improvised fate. (Why did they do it? Why did they go to all that trouble? Couldn’t they have said they were already engaged? Or that their marriage had been arranged years earlier? Yes, of course they could have. But it wasn’t the other travelers they were trying to fool; it was themselves.) Traveling made it easier. Sailing across the ocean among half a thousand perfect strangers conveyed an anonymity in which my grandparents could re-create themselves.

We Greeks get married in circles, to impress upon ourselves the essential matrimonial facts: that to be happy you have to find variety in repetition; that to go forward you have to come back where you began. Or, in my grandparents’ case, the circling worked like this: as they paced around the deck the first time, Lefty and Desdemona were still brother and sister. The second time, they were bride and bridegroom. And the third, they were husband and wife.

ajungem în America, Detroit, unde suntem martorii adaptării lor la noua lume și la prima generație din familie născută pe tărâm american, pe fundalul tulburărilor sociale și al conflictelor dintre albi și negri din anii ’60; urmărim înfiriparea unei noi povești de dragoste interzise, între Tessie și Milton Stephanides, care va contribui la rândul ei la mutația genetică ce va determina soarta lui Calliope Stephanides/Cal.

The thread began on a day two hundred and fifty years ago, when the biology gods, for their own amusement, monkeyed with a gene on a baby’s fifth chromosome. That baby passed the mutation on to her son, who passed it on to his two daughters, who passed it on to three of their children (my great-great-greats, etc.), until finally it ended up in the bodies of my grandparents. Hitching a ride, the gene descended a mountain and left a village behind. It got trapped in a burning city and escaped, speaking bad French. Crossing the ocean, it faked a romance, circled a ship’s deck, and made love in a lifeboat. It had its braids cut off. It took a train to Detroit and moved into a house on Hurlbut; it consulted dream books and opened an underground speakeasy; it got a job at Temple No. 1 . . . And then the gene moved on again, into new bodies . . . It joined the Boy Scouts and painted its toenails red; it played “Begin the Beguine” out the back window; it went off to war and stayed at home, watching newsreels; it took an entrance exam; posed like the movie magazines; received a death sentence and made a deal with St. Christopher; it dated a future priest and broke off an engagement; it was saved by a bosun’s chair . . . always moving ahead, rushing along, only a few more curves left in the track now, Annapolis and a submarine chaser . . . until the biology gods knew this was their time, this was what they’d been waiting for, and as a spoon swung and a yia yia worried, my destiny fell into place . . . On March 20, 1954, Chapter Eleven arrived and the biology gods shook their heads, nope, sorry . . . But there was still time, everything was in place, the roller coaster was in free fall and there was no stopping it now, my father was seeing visions of little girls and my mother was praying to a Christ Pantocrator she didn’t entirely believe in, until finally—right this minute!—on Greek Easter, 1959, it’s about to happen. The gene is about to meet its twin.

Așadar, pentru a explica evoluțiile genetice care au determinat condiția sa de hermafrodit, Calliope/Cal ne poartă prin mai multe generații și decenii de istorie, cu bune și cu rele, cu personaje memorabile (mi-a plăcut mult Desdemona!) și cu incursiuni foarte realiste în societatea și vremurile respective. Stilul este minunat, o adevărată plăcere să parcurgi cele câteva sute de pagini, iar rândurile astea grăbite nu pot nici pe departe să exprime entuziasmul meu. Mai bine vă zic că i-am acordat fără ezitare cinci steluțe pe Goodreads și că mă bucur că am avut ocazia să o citesc.

Handmaid's TaleThe Handmaid’s Tale (Galaad 2195), de Margaret Atwood, Anchor Books, 1998, publicată prima dată în 1985 și apărută și în limba română cu titlul Povestirea cameristei, Editura Leda, 2006,  traducere de Monica Bottez.

E un roman tulburător și sumbru, o distopie care trage un semnal de alarmă legat de extremismul religios, dar și de abuzurile și exploatarea resurselor planetei. Atwood creează o lume bazată pe stricte precepte religioase, în care femeile sunt împărțite în clase strict delimitate, recunoscute după uniforme și cu roluri bine definite: Soțiile (căsătorite cu Comandanții, îmbrăcate în albastru, de obicei incapabile să aibă copii), Cameristele (îmbrăcate în roșu, reduse la rolul de procreare, obiectul multor interdicții), Marthele (în uniforme verzi, care se ocupă de gospodărie), Mătușile (în cenușiu, responsabile de educarea Cameristelor bazată pe învățăminte din Biblie), Econonevestele (soțiile oamenilor simpli, îmbrăcate în haine multicolore, simbol al faptului că sunt obligate să se ocupe singure de toate treburile), Nefemeile (cele care au refuzat să se supună regulilor și au fost exilate în Colonii, unde pot să fie repartizate la curățarea deșeurilor și să moară din cauza radiațiilor, cu corpurile descompuse, în foarte scurt timp) și Prostituatele (în ciuda pretențiilor de moralitate ale Comandanților, creatorii noului regim, prostituția continuă să existe și ei înșiși o frecventează).

Offred (care s-ar traduce prin „a lui Fred”, pentru că, odată repartizate unui nou comandant, cameristele își schimbă și numele în funcție de numele „stăpânului”) este naratoarea, prin intermediul căreia cunoaștem rigorile acestei lumi totalitare, dar și reminiscențe dintr-un trecut normal nu prea îndepărtat, aflăm despre familia ei dispărută și despre umilințele la care este supusă, despre pârghiile pe care le poate folosi pentru a face rost de o (banală acum, dispărută atunci) cremă de față sau de a afla ce se întâmplă dincolo de granițele vieții ei. Ceremonia actului sexual și cea a nașterii, la care soțiile simulează participarea, sunt de-a dreptul grotești, iar cea mai mică abatere este pedepsită aspru și victimele expuse în văzul tuturor. În ciuda regimului bazat pe întreținerea fricii, există și o mișcare de rezistență, iar finalul, deși deschis, lasă loc de speranță.

(Va urma)

2 Comments

Filed under Lecturi, Recenzii

Sulina 2016

Despre Sulina am mai povestit și cu alte ocazii, dar repet: pentru mine, locul acesta de la vărsarea Dunării în mare este o oază de liniște, calm și relaxare, o combinație inedită de urban și rural, de civilizație și sălbăticie, de nou și vechi.  Pe vremuri simplu sat de pescari, acesta a fost transformat în oraș și port fluvial internațional odată cu sosirea Comisiei Europene a Dunării în secolul al XIX-lea – Europolis, cum l-a numit Jean Bart, și el căpitan al portului:

Sulina s-a transformat, prin instalarea aici a Comisiei Europene a Dunării, dintr-un sat cu aproximativ 1.000 de locuitori, terorizați de răufăcătorii adăpostiți în smârcurile Deltei, într-un oraș în adevăratul înțeles al cuvântului, cu o populație stabilă, internațională, cu venituri importante și cu necesități economice pe măsură. CED a asigurat asanarea platformei orașului, construcția de străzi, cheiuri portuare și diguri de protecție. S-au pus în funcțiune serviciul telegrafic și de telefonie, uzina de apă și rețeaua de distribuție de apă potabilă, uzina electrică care a asigurat iluminatul portului și străzilor orașului, Sulina fiind astfel printre primele orașe din România care a beneficiat de noul sistem de iluminare publică. A fost înființat un spital, care acorda asistență medicală gratuită tuturor locuitorilor orașului. CED a participat la construirea mai multor lăcașuri de cult. (sursa)

Astăzi, casele vechi, multe lăsate în paragină, se învecinează cu vile moderne, obiectivele turistice (de exemplu, Farul vechi cu cele două săli de muzeu, dar și Cimitirul CED, unde se spune că sunt înmormântați pirați și prințese) supraviețuiesc alături de numeroase terase și restaurante, plaja mare, cu nisip fin, străjuită de vegetație specifică și de nelipsitele vaci, încadrează orașul, alături de brațul Sulina, urmașii populației cosmopolite de altădată – români, ruși lipoveni, ucraineni, greci, turci – se amestecă cu turiștii de astăzi, veniți și ei din toate colțurile țării și ale lumii, iar localnicii te îmbie cu plimbări cu barca pe canalele Deltei, dar și cu nenumărate bucate pe bază de pește. În ciuda minunățiilor de aici, accesul mai dificil – numai pe apă – face probabil ca numărul turiștilor să fie mai mic decât în stațiunile de la Marea Neagră. Dacă pentru locuitorii Deltei sezonul estival este o sursă importantă de venituri și, deci, cu cât vin mai mulți turiști, cu atât e mai bine pentru economia locală, eu, ca turist, recunosc că prefer să fie cât mai puțină lume. (Ceea ce înseamnă că, tot scriind despre Sulina și tot lăudând-o, îmi cam sabotez singură concediile. :p)

Sunt sigură însă că, cel puțin câțiva ani de acum încolo, voi continua să mă simt ca acasă în Sulina și voi aștepta tot anul cu nerăbdare plimbările pe faleză și pe străzile asfaltate sau prăfuite, drumul sinuos și aproape pustiu până la mare, plaja încă nealterată pe toată lungimea și lățimea ei de șezlonguri, umbrele și terase, liniștea întreruptă dimineața de cântecul cocoșilor, iar seara de orăcăitul broaștelor, minunatele mâncăruri cu pește gătite ca nicăieri altundeva, plimbările cu barca și o fată cu o chitară pe malul Dunării.

Între timp, îmi rămân amintirile și pozele și o rugăminte față de aceia dintre voi care vă hotărâți să mergeți acolo: respectați-o și iubiți-o așa cum e și, dacă puteți, ajutați-o să rămână frumoasă și liniștită!

Drumul spre plajă, pustiu la 7 dimineața, așa cum îmi place mie 🙂

DSCN6359

Nelipsite de pe plajă… mă gândeam că trebuie să fie tare relaxate vacile astea 🙂

(Când începe să vină lumea pe plajă, vacile „migrează” spre o zonă mai îndepărtată, unde să nu deranjeze și să nu fie deranjate.)

DSCN6366

Covorul roșu :p

DSCN6367

Promisiunea unei dimineți perfecte!

DSCN6368

Pontonul, iar de jur-împrejur, doar tu și marea

DSCN6372

O pată de culoare foarte… ciripitoare

DSCN6363

Rațe și nuferi galbeni

DSCN6393

DSCN6402

Pe canal spre lacurile Roșuleț și Roșu

DSCN6409

DSCN6452

Vecinătate
DSCN6416

Lebădă în stuf, puii erau mai ascunși

DSCN6421

La cherhana

DSCN6465

Prada pescarilor, raiul pisicilor

DSCN6477
Apus pe Dunăre
DSCN6557

DSCN6349

Și fata cu chitara 😉DSCN6562

8 Comments

Filed under Călătorii

Nick și Tesla în laboratorul de înaltă tensiune

Nick și TeslaNick și Tesla în laboratorul de înaltă tensiune, de „SCIENCE BOB“ PFLUGFELDER și STEVE HOCKENSMITH, Editura Nemi, traducere de Mihaela Buruiană

Ta-naaaaa! Doamnelor și domnilor, băieți și fete, omuleți și oameni mari, vă prezint încă o carte pentru copii care mi-a plăcut mult (în plus, e și tradusă de mine!). O poveste foarte simpatică și amuzantă, cu multe răsturnări de situație, pericole care pândesc la tot pasul și multe aventuri.

Nick și Tesla (sesizați aluziile?) sunt doi frați gemeni care, când părinții lor pleacă pe neașteptate într-o delegație misterioasă, sunt nevoiți să-și petreacă vacanța de vară la un unchi pe care nu-l cunosc prea bine, om de știință cam… zăpăcit. Această întâmplare, care la prima vedere le strică planurile de vară, se dovedește o ocazie de a-și cunoaște mai bine unchiul, de a-i folosi laboratorul pentru tot felul de experimente, de a-și face noi prieteni și aliați, de a explora împrejurimile și a descoperi un posibil secret și multe altele. La acest cocteil adăugăm și niște oameni răi, doi dulăi periculoși, o fetiță ciudată și un domn misterios (n-am uitat nici de părinți) și avem o rețetă câștigătoare!

Lectura este plăcută, antrenantă, haioasă și, nu în ultimul rând, instructivă. Capitolele alternează cu instrucțiuni pentru fabricarea diverselor dispozitive ajutătoare, care pot fi reproduse acasă, cu ajutorul sau sub îndrumarea unui adult. Mie mi-au plăcut și subiectul, și personajele, dar mai ales felul în care autorii au știut să încorporeze cunoștințele științifice într-o poveste captivantă. Citind-o, m-am gândit că așa mi-ar fi plăcut să se desfășoare orele de fizică din școală. Cine știe, poate vreun profesor va prelua fragmente din ea sau chiar o va recomanda elevilor. Între timp, v-o recomand eu și abia aștept să aud părerile voastre.

Leave a Comment

Filed under Lecturi, Recenzii