Interior zero, de Lavinia Braniște

Interior zero, de Lavinia Braniște, Editura Polirom, Colecția EGO, 2016

Lavinia Braniște este traducătoare și autoare de proză scurtă. Interior zero este primul ei roman. Eu nu i-am citit povestirile, m-am aruncat direct asupra romanului, despre care auzisem mult de bine. Fiind amândouă absolvente de Litere și colege de branșă, mă așteptam să avem ceva afinități, dar nu bănuiam în ce măsură o să mă recunosc în personajul și în cartea ei.

Cristina, naratoarea, este o tânără care se străduiește să se adapteze într-un București despre care are păreri împărțite, la un loc de muncă unde nu-și folosește potențialul, la niște colegi cu care nu are nimic în comun; se zbate să supraviețuiască într-un mediu pe care începe să-l perceapă fizic ca nociv, să facă față privirilor critice și superficiale ale colegelor, să aibă o relație decentă cu șefa, o femeie de afaceri într-o lume a bărbaților; speră la relații, la o familie, la dragoste, la o casă a ei. În schimb, se plafonează într-un loc pe care nu-l suportă, dar care e călduț și îi plătește un salariu decent; se cramponează de bărbați/băieți care sunt neimplicați și distanți, nu vor să creeze așteptări, nu au nimic de oferit; se mută cu chirie tot într-o garsonieră îmbâcsită, plină de mucegai.

M-am revăzut acum zece ani pe când lucram în corporație, pe când locuiam într-o garsonieră îngrămădită și veche din Militari, pe când tentativele de relații se încheiau după o lună în plictiseală. Am recunoscut gândurile omului de litere care se îndepărtează de chemarea lui, relațiile defectuoase cu oamenii complet diferiți din mediul profesional, ba chiar și spaima coafezelor când le spuneam că vreau să mă tundă periuță, ani la rând, și propria ezitare de a face ceva radical pentru a avea viața pe care mi-o doream.

Lavinia scrie sincer, direct, simplu, fără artificii inutile și fără sentimentalisme ieftine. Și totuși am zâmbit amar din colțul gurii sau am râs pe alocuri sau m-am emoționat la dragostea de mamă. Scrie despre tineri dezorientați, singuri, poate nu destul de ambițioși sau de stăpâni pe ei, poate nu destul de hotărâți să-și schimbe viața. Scrie pentru cei care sunt sau au fost vreodată așa. Cel puțin asta a fost impresia mea și poate că, dacă citeam așa o carte acum zece ani, schimbarea în cazul meu ar fi venit mai repede. Iar dacă aș fi avut talent la scris, așa mi-ar fi plăcut și mie să scriu.

Mă pune să bag facturi în sistem și eu despart cifrele cu unghia pe ecran, în grupuri de câte trei, ca să-mi dau seama dacă sunt zeci sau sute de mii sau milioane. Pe mine de la bani mă ia amețeala.

Așa a înțeles ea să fie mamă. Să mănânce repede ce e mai prost, ca să-mi rămână mie ce e bun.

Pe internet găsești de toate, sunt zeci de site-uri, mă opresc pe unul care are diacritice.

Simt cu o miliardime de secundă înainte cum din cap pleacă impulsul electric care e trimis să-nflorească în colțurile gurii într-un zâmbet mulțumit. Îmi încordez gura și-l blochez, nu vrem ca Dan să întrebe ce-i? și să declanșeze o încâlceală de cuvinte din care ar trebui să înțeleagă orice altceva în afară de faptul că, de când mă văd cu el, cel mai mult investesc în blocarea gesturilor afective. Ca să nu vadă, să nu se sperie, să nu dispară.

… nu s-au scurs decât trei săptămâni, dar ne-am văzut aproape zilnic, mă sună seara să-mi spună noapte bună și dimineața să-mi spună bună dimineața, am întins amândoi cearșaful pe canapea, eu de un capăt și el de altul, i-am dat să-mi desfacă borcanul de dulceață când eu n-am putut. Viața m-a învățat că iubirea nu e în lucruri mai mari decât astea.

În hol mai rămâne suspendat o vreme mirosul de bărbat român între două vârste. Din ăla care e pe drumuri toată ziua și se descurcă.

4 Comments

Filed under Recenzii

Cititorul ideal

Dacă ar fi să pun în balanță cărțile de ficțiune și pe cele de non-ficțiune pe care le citesc, ficțiunea ar câștiga detașat. Probabil pentru că sunt mai avidă de povești și de personaje decât de teorie. Se întâmplă însă ca un roman să mă solicite atât de mult încât să nu pot intra imediat în atmosfera altuia și atunci simt nevoia să iau o pauză de la ficțiune și să mă delectez o seară-două-trei cu câteva pagini de non-ficțiune. Deși nu pe cât de des mi-aș dori sau ar trebui, mă întorc atunci spre așa-zisa literatură de specialitate, fie că vorbim despre psihologie, teoria literaturii, istorie sau alt domeniu care mă interesează.

O astfel de carte care îmi dă răgaz de la poveștile alternative în care trăiesc este Un cititor în pădurea din oglindă, de Alberto Manguel, apărută la Editura Nemira, în 2016, traducere din limba engleză și note de Bogdan-Alexandru Stănescu. Cartea este o sumă de considerații de ordin mai general sau mai particular, plecând de la Borges și Che Guevara până la istoria paginii scrise și a punctului, toate desfășurându-se sub mottouri preluate din Alice în Țara din Oglindă, a lui Lewis Carroll.

Printre aceste considerații, am găsit și câteva definiții ale cititorului ideal și, deși lectura, în general, îmi prilejuiește întrebări, zâmbete, curiozități, adnotări și alte satisfacții intelectuale, nu știu în ce măsură eu mă încadrez în aceste definiții. Am selectat totuși câteva pe care le preiau și aici spre aducere aminte și împărtășire cu publicul larg (?). Încep cu cea mai evidentă, prin prisma meseriei mele, și continui, pe sărite, cu alte câteva care mi-au atras atenția. Sunt șapte în total, dar ofer și un bonus, așa că citiți cu răbdare și atenție până la sfârșit!

  1. Cititorul ideal este traducătorul, capabil să facă o disecție a textului, să dea pielea la o parte, să taie până la măduvă, să urmărească fiecare arteră sau venă și apoi să recompună o cu totul nouă ființă plină de viață. Cititorul ideal nu este un taxidermist.

  2. Când termină cartea, cititorii ideali simt că, dacă nu ar fi citit-o, lumea le-ar fi fost mai săracă.

  3. Pentru cititorul ideal, orice carte este, într-un anumit grad, o autobiografie.

  4. Notițele de pe marginea paginii sunt semnul cititorului ideal.

  5. Cititorul ideal creează prozeliți.

  6. Cititorul ideal este capabil să se îndrăgostească de unul dintre personajele cărții.

  7. Cititorul ideal dorește atât să ajungă la finalul cărții, cât și să știe că acea carte nu se va termina niciodată.

Bonus: „Există trei tipuri de cititori: primul, care se bucură de lectură fără a judeca; al treilea, care judecă fără a se bucura de lectură; și unul în mijloc, care judecă în timp ce se bucură și se bucură în timp ce judecă. Această ultimă categorie reproduce o operă de artă; membrii ei nu sunt numeroși.” (Goethe, într-o scrisoare către Johann Friedrich Rochlitz).

Vă regăsiți în definițiile astea? Aveți și altele? Voi ce fel de cititori credeți că sunteți?

Leave a Comment

Filed under Citate

10 cărți preferate din 2016

Am reușit cu chiu, cu vai să fac un soi de inventar al cărților citite anul ăsta și să aleg dintre ele 10 care mi-au plăcut în mod deosebit. Le înșir mai jos, pe scurt, în ordinea în care le-am citit și sper, dacă le-ați ratat când am povestit prima dată despre ele, să vă atragă atenția acum. Poate facem schimb de impresii și-mi spuneți și voi despre cărțile voastre preferate. 😉

rp_jurnalul-ascuns-221x300.jpgJurnalul ascuns, de Sebastian Barry, Editura Univers, traducere din engleză de Liliana Pop

Roman nominalizat la Man Booker Prize în 2008, care m-a cucerit prin poveste și scriitură. Povestea începe în Irlanda, în 1957, cu mărturia unei femei de vreo sută de ani, care trăiește într-un fost spital de boli nervoase și-și așterne pe hârtie viața zbuciumată. O însoțim în copilăria, adolescența și tinerețea ei, îl cunoaștem prin intermediul acesteia pe tatăl mult iubit, pe mama tăcută și înstrăinată, pe Tom, soțul ei la un moment dat, familia lui, preotul comunității și niște revoluționari. Atmosfera Irlandei din secolul al nouăsprezecelea, darul povestirii, cu care este înzestrată protagonista (Roseanne), și dramatismul întâmplărilor au făcut ca romanul să-mi persiste în minte și când eram departe de el.

rp_Les-memoires-dHadrian-183x300.jpgMémoires d’Hadrien, de Marguerite Yourcenar, Editions Gallimard, 2001

Memoriile lui Hadrian, închipuite de Marguerite Yourcenar, sunt o colecție de meditații filosofice, sociale, religioase și politice ale unui împărat de seamă al Imperiului Roman, pe fundalul istoric al războaielor de dinaintea încoronării sale și al multiplelor prefaceri benefice din timpul domniei acestuia.

Dacă vă închipuiți că aveți de-a face cu peste 300 de pagini cu relatări plicticoase despre campanii de cucerire sau cu laude de sine ale unui cezar orbit de putere, vă înșelați profund. Confesiunile lui Hadrian sunt atât de bine scrise, de interesante (prin varietatea subiectelor abordate), de profunde (prin acuratețea observațiilor) și de umane (prin sondarea propriei vieți și minți), încât lectura lor este o adevărată plăcere.

BrooklynBrooklyn, de Colm Tóibín, Scribner, 2009

Un roman despre Irlanda, America și diferențele culturale dintre cele două, văzute din perspectiva imigranților irlandezi de după Al Doilea Război Mondial. Protagonista este o tânără obligată să plece ca să-și susțină familia și care oscilează între două locuri, două iubiri, două stiluri de viață.

Pe parcursul lecturii am avut senzația că totul se desfășoară într-un crescendo controlat cu măiestrie de autor: de la stabilirea premiselor la introducerea unor elemente noi, creatoare de conflict, de la instituirea unei noi ordini la intervenția unui element perturbator, care strică echilibrul și aduce din nou conflictul, și, în fine, de la revenirea în decorul inițial, dar cu alte condiții, până la acumularea de emoții și amânarea unui deznodământ. Tensiunea, suspansul (deși nu ca în cazul unui roman polițist) și emoțiile sunt foarte bine dozate și Tóibín își mânuiește excelent personajele și situațiile. Lectura asta a fost o adevărată plăcere și mi-a stârnit pofta și de alte romane ale aceluiași autor.

Femeia de hârtieFemeia de hârtie, de Rabbih Alameddine, Editura Polirom, 2015, traducere din limba engleză și note de Mihaela Negrilă

Am ajuns la o preferată dintre preferate, ca să zic așa, o carte de care m-am îndrăgostit, care nu m-a lăsat să dorm și m-a bântuit o vreme. Este un roman bogat și dens, un personaj pe care nu poți să nu-l îndrăgești, o imagine complexă a Beirutului cu normele sale sociale din anii ’50, cu vremurile grele din timpul războiului și cu occidentalizarea sa din ultima vreme, o voce puternică, independentă, feministă chiar, și, mai presus de toate, o călătorie (inițiatică poate) în literatura mondială. Un personaj cu care m-am identificat într-o oarecare măsură și o carte despre care am scris cu mare drag. Vă rog să citiți recenzia completă și, mai ales, să citiți cartea! Cuvintele mele, oricât de pătimașe ar fi, sunt prea sărace.

Sticletele, Donna TarttSticletele, de Donna Tartt, Editura Litera, 2015, traducere din engleză și note de Justina Bandol

Romanul de față a fost aclamat de publicul larg și de critică, a câștigat prestigiosul premiu Pulitzer în 2014, a făcut obiectul unor recenzii serioase și stufoase, dar și al unor impresii pripite. Peste 1100 de pagini (în versiunea românească) de povești dickensiene, cu toată drama orfanului și drumul construirii de sine, cu misterul unui tablou celebru, cu considerații interesante despre artă, fie că este vorba despre pictură, fie despre restaurarea mobilei, cu incursiuni în lumea mafiei și drogurilor și revelații existențiale.

Tabloul este firul călăuzitor al întregului roman, atent construit în jurul lui, care ne poartă prin drama copilului rămas orfan într-un mod atât de neașteptat și de violent, prin diferențele de clase sociale, prin lumea tulbure, periculoasă și hazardată a drogurilor, dar și prin lumea subterană a traficului cu opere de artă, tot timpul cu atenție la detalii, cu talent scriitoricesc, cu pasiune pentru cuvântul scris și obiectul descris, cu o analiză minuțioasă și adâncă a stărilor fizice și psihice induse de consumul de stupefiante și cu o bună individualizare a personajelor atât de diferite. Trișez un pic și mai adaug aici un roman de aceeași autoare, The Secret History, o poveste cu iz de roman polițist care se dovedește a fi mult mai mult: o analiză psihologică fină a personajelor, un tablou al societății americane în anii ’70, inclusiv a vieții de student cu tot ce presupunea ea: alcool, droguri, petreceri, sex, prietenii trainice și aventuri de-o noapte, și, mai presus de toate, explicarea și consecințele punerii în practică a unei filosofii de viață dionisiace.

Purity, Jonathan FranzenPurity, de Jonathan Franzen, Farrar, Strauss and Guiroux, 2015, apărută și în limba română cu titlul Puritate, la Editura Polirom, 2016, traducere de Iulia Gorzo

Pe asta cred că aș pune-o pe primul loc, la egalitate sau în strânsă concurență cu Femeia de hârtie. Mi-a plăcut absolut tot la romanul ăsta: felul minunat în care Franzen stăpânește cuvintele și imaginile și te face să te îndrăgostești de stilul lui; construcția ingenioasă a romanului, cu 7 capitole în care perspectiva se schimbă de fiecare dată, ca și cum am avea o cameră de filmat rotativă care ne arată povestea și personajele dintr-un alt unghi și completează imaginea de ansamblu; personajele foarte interesante și complexe și felul în care autorul te poartă de la general la particular, de la observațiile făcute din afară de un alt personaj până la sondajul detaliat al celor mai adânci gânduri și sentimente; varietatea de subiecte abordate: iubirea cu diferitele ei forme și intensități (de copil pentru părinte, de părinte pentru copil, iubirea carnală, iubirea pură, iubirea obsesivă și înlănțuitoare – știu, știu, asta nu prea e iubire, nu? și totuși, Franzen vă poate spune altceva -, iubirea nedefinită care vine din nevoia neîmplinită de a avea un copil, iubirea neîmpărtășită, iubirea recunoscătoare, iubirea altruistă și tot așa; puterea, care stă în bani, în informație, în imagine; internetul și jurnalismul; viitorul planetei; fricile personale, de la teama de singurătate, de ratare, de pervertire a sinelui, la teama de a fi vulnerabil, de a fi descoperit, de a nu fi iubit; și, mai presus de toate, căutarea iubirii și a adevărului, a purității morale, într-o lume atât de coruptă.

prietena-mea-geniala

povestea-noului-numecei-care-pleaca-si-cei-care-raman

Prietena mea genială, Povestea noului nume, Ce care pleacă și cei care rămân, de Elena Ferrante, Editura Trei, traducere de Cerasela Barbone

Cred că asta nu este nicio surpriză; despre cărțile Elenei Ferrante s-a tot vorbit și se mai vorbește încă. Este vorba despre povestea a două prietene, Lila și Elena, poveste ce începe în copilăria lor, în anii ’49-’50, continuă de-a lungul adolescenței, a tinereții și, ni se dă de înțeles în prolog, până la bătrânețe, când Elena se apucă să o scrie.

Relația dintre cele două fete este destul de complexă și schimbătoare, un amalgam ciudat de admirație, invidie, ambiție, grijă, afecțiune și ajutorare, dar și de secrete și răutăți. Drumurile lor, deși se intersectează tot timpul, sunt diferite, iar Ferrante știe să povestească atât de bine încât, grație forței scriiturii ei, până și mahalaua devine un personaj în sine. Aștept cu interes și al patrulea și ultimul volum.

rp_The-Vegetarian-198x300.jpgThe Vegetarian, de Han Kang, Hogarth, 2016, tradusă de Deborah Smith, apărută și în română cu titlul Vegetariana, la Editura Art, traducere din coreeană și note de Iolanda Prodan

Câștigător al premiului Man Booker de anul acesta, este un roman absolut captivant. Nu pot să zic „frumos” sau „plăcut”, pentru că este un text destul de greoi, apăsător, bizar, chiar grotesc pe alocuri. Dar a fost o lectură care pe mine m-a fascinat prin aparenta simplitate a stilului, prin fragmentele de vis bogate în imagini telurice, mirosuri, forme, prin inserțiile de stil de viață și concepții sociale sud-coreene și prin subiectele abordate: răceala din cadrul relațiilor de familie, lipsa de comunicare, presiunea societății, singurătatea, teama și dorința de afecțiune, întoarcerea spre sine, spre lucrurile simple, primordiale, judecarea și ostracizarea lucrurilor pe care nu le înțelegem etc.

the-luminariesThe Luminaries, de Eleanor Catton, Granta, 2013, apărută și în română cu titlul Luminătorii, la Editura Art, în 2016, traducere de Irina Negrea

Nu am avut timp să scriu despre ea mai mult de câteva rânduri, pe care le reiau aici: a câștigat Man Booker în 2013, m-am luptat puțin cu cele 800 și ceva de pagini, pentru că după primele 300 m-am pierdut în detalii și în personaje și, probabil și din cauza oboselii, am hotărât să o abandonez; dar din fericire am reluat-o după o pauză și bine am făcut, fiindcă apoi am lăsat-o cu greu din mână). La suprafață, este povestea unor căutători de aur din Noua Zeelandă, pe la 1860, și subiectul – misterul unei dispariții sau posibile crime și diversele încrengături și relații – iese greu la iveală, prin mulțimea de personaje și detalii. Odată ce intrați în atmosferă însă (poate mai devreme decât mine), cred că nu o s-o mai lăsați din mână. În profunzime, însă, autoarea a făcut o chestie foarte interesantă de care s-au prins alții mai deștepți ca mine (nu că titlurile capitolelor  n-ar fi fost un indiciu în acest sens). Vă zic numai că are legătură cu soarele și luna, cu planetele și semnele zodiacale.

our-souls-at-night-coverOur Souls at Night, de Ken Harouf, Knopf, 2015

O poveste simplă și emoționantă despre bătrânețe, singurătate, puterea prieteniei și a iubirii, despre posibilitatea de te schimba chiar și când nu mai sperai, despre schimbări bune și schimbări rele, despre relațiile dintre soți, dintre părinți și copii, dintre bunici și nepoți, dintre copii și câini, despre lucrurile pe care le considerăm banale, dar fără de care am fi nefericiți, despre speranță și compromisuri. Mi s-a părut o carte minunată, iar faptul că am avut varianta audio, citită cu un frumos accent sudist, a făcut să-mi placă și mai mult. Vă recomand să căutați și informații despre autor și felul în care a ajuns să scrie această (ultimă) carte. Vă veți emoționa și mai mult.

Constat că unele au fost cărți lungi, de 7-800 de pagini și chiar mai mult, că toate au fost scrise de autori străini, deși mi-au plăcut și vreo două cărți românești anul ăsta, ambele de proză scurtă (Cătălin Mihuleac – Ultima țigară a lui Fondane și Bogdan Munteanu – Ai uitat să râzi), că pe unele le-am citit în traducere, pe altele în original, că pe majoritatea le-am citit pe hârtie sau pe Kindle dar, pentru prima dată, vorbesc aici și despre o carte audio, că despre una (Brooklyn) știu sigur că a fost și ecranizată, iar despre alta (Our Souls at Night) am aflat că urmează să fie ecranizată, cu Robert Redford și Jane Fonda în rolurile principale (yum-yum!!!), că sunt destul de diversificate și ca autori, și ca subiect, și ca stil și, într-un final, că mă simt tare bogată sufletește că le-am citit. Ceea ce vă doresc și vouă! Sărbători fericite!

3 Comments

Filed under Recenzii