Max Porter despre Durerea e o făptură înaripată – interviu

Prima dată am auzit de Max Porter când am fost întrebată dacă vreau să traduc cartea sa, Grief Is the Thing with Feathers (Durerea e o făptură înaripată). De îndată ce am văzut titlul, am știut că e o carte pe care aveam s-o iubesc și nu m-am înșelat. Nu semăna cu nimic din ce mai tradusesem sau măcar citisem: un amestec inteligent de proză și poezie, plin de intertextualitate, ritmuri și rime, onomatopee și aliterații, ba chiar și cuvinte inventate. Pe lângă toate acestea, o poveste frumoasă, tristă și amuzantă în același timp, și o voce inegalabilă și de neuitat: a lui Kra. Înainte, în timpul și după procesul de traducere, am fost pe rând încântată, onorată, speriată, provocată, hotărâtă, exasperată, emoționată și, în cele din urmă, fericită și mândră. Acesta este punctul de vedere al traducătorului, pe care l-am tot expus până acum, dar a venit momentul să-l aflăm și pe al autorului.

Mihaela: Bună, Max! Mulțumesc că ai fost de acord să răspunzi la câteva întrebări pentru cititorii tăi din România. Cartea a fost recent publicată și în română și deja a primit recenzii pozitive. Poți să spui câteva cuvinte despre cum ți-a venit ideea s-o scrii și cum a fost procesul scrierii pentru tine?

Max: Bună, Mihaela. Îți mulțumesc pentru cuvintele frumoase și pentru traducerea cărții. Am fost încântat să țin în mâini ediția în limba română chiar zilele trecute.

La originea ideii au fost anii în care m-am gândit la moartea tatălui meu și relația strânsă cu fratele meu (cum să scriu despre relația aceasta dintre frați, poate cu două voci, poate cu una singură? Poate fără persoana I sau a III-a? Suspendând cronologia și numele proprii, poate sub formă de fabulă?). În plus, ador ciorile și voiam să scriu o carte asemănătoare cu o cioară, care să sară și să danseze și să fie și o pasăre reală, și farsorul mitologic, și celebritatea din poezia engleză, Kra al lui Hughes. Voiam să spun câte ceva despre influența poetică și despre textele problematice și mai voiam și să bag o rachetă sub fundul romanului englezesc.

Mă simt scriitor

Mihaela: Romanul tău de debut a fost foarte bine primit în Marea Britanie, a fost nominalizat la diverse premii și, în general, a fost apreciat peste tot. Am auzit că va fi și ecranizat în curând. Te-ai așteptat să aibă așa mare succes? Ți-a schimbat viața în vreun fel?

Max: Nu m-am așteptam deloc. M-am gândit că o să fie o cărticică ciudată pe care s-ar putea s-o admire câteva persoane. Mi-a schimbat viața complet. Mă simt scriitor, cu lucruri de spus și cu un public care ar putea să citească lucrurile acelea. Mă simt binecuvântat. Vreau să scriu.

Mihaela: Nu este o lectură ușoară și cu atât mai puțin o traducere ușoară. Cum ai interacționat cu diverșii traducători care s-au aventurat să o traducă în atâtea limbi?

Max: A fost fascinant. Traducătorii trebuie să muncească din greu și să inventeze soluții creatoare pentru problemele pe care le pune textul, mai ales la vocea lui Kra. Aceasta nu este atât o muncă de traducere convențională, cât un act de transpunere, de reimaginare. Oamenii au fost minunați. Am o cioară catalană activistă, cu influențe punk, o cioară franțuzească sarcastică, dar pasională, o cioară olandeză extrem de fermecătoare. Pot să intuiesc modificările și transformările textului din întrebările pe care mi le pune un traducător, dar, până la urmă, eu nu vorbesc toate aceste limbi, așa că trebuie să am încredere. Trebuie să las cartea să-și ia zborul, departe de mine. E o încântare și o onoare.

Uneori, trebuie să lași de la tine și să alegi pentru ce merită să lupți

Mihaela: Ca traducătoare, dar și ca cititoare, m-am tot întrebat cum se simte un autor când își trimite cartea în lume și are încredere că o persoană pe care nici n-o cunoaște va reuși să o traducă fidel și frumos într-o altă limbă. Ai avut emoții la gândul că versiunile traduse nu se vor ridica la înălțimea cărții tale?

Max: Sunt atât de multe lucruri de care să te sperii în lumea asta îngrozitoare și atât de multe lucruri de care să te minunezi în lumea asta frumoasă, încât, uneori, trebuie să lași de la tine, să alegi pentru ce merită să lupți. A fost extraordinar să las la o parte orice emoții și pur și simplu să mă bucur la gândul că vor exista 28 de interpretări, 28 de gesturi îndreptate spre original, 28 de păsări cu caracteristici diferite.

Mihaela: Apropo de asta, ce reacții ai primit din țările în care a fost tradusă Grief? Ai vreuna preferată?

Max: Mi-a plăcut enorm cum au reacționat cititorii danezi la ea. Am primit niște răspunsuri minunate de acolo.

Mihaela: Ești editor la Granta Books, prin urmare citești și lucrezi cu cărți în fiecare zi, ele fac parte din munca ta. Acum, întrebarea evidentă: lucrezi și la o nouă carte care să poarte semnătura ta?

Max: Da! Am început recent. O carte tristă și ciudată despre felul englezesc de a fi, despre încredere, tragedie și copilărie.

Mihaela: Îți mulțumesc mult că ai scris o carte atât de frumoasă, că m-ai ajutat cu răspunsuri la întrebările apărute în timp ce o traduceam și că ai acceptat acest mic interviu. Aștept cu nerăbdare să mai primesc vești de la/despre tine!

Max: A fost plăcerea mea. Și eu îți mulțumesc.

Leave a Comment

Filed under Interviuri

În spatele blocului, de Mara Wagner

În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, 2017

În cafeneaua de la Cărturești Verona, la o masă stau autoarea și trei invitate, iar în fața lor sunt câteva rânduri de scaune, ocupate în cea mai mare parte. Mara Wagner, așa mignonă și timidă, abia își stăpânește și emoțiile, și bucuria. Le ascultă pe invitate vorbind cu căldură despre prima ei carte și răspunde modest la întrebările moderatoarei. Așa copilăroasă și bucuroasă și parcă nevendindu-i să creadă, zici că e chiar Maria, ieșită din paginile cărții și pusă să (se) povestească din nou.

Pentru că la fel e și În spatele blocului: caldă, inocentă, naturală, sinceră și izbitor de autentică. Este o carte despre noi toți cei care am copilărit în anii ’80 în oricare dintre orașele României comuniste și care avem încă imprimate în memorie și în felul nostru de a fi și lipsurile, și micile plăceri de atunci. Mara Wagner ne oferă o madlenă – e de ajuns să „mușcăm” din paginile cărții și amintirile și senzațiile dau năvală: cozile la Alimentara pentru lapte, tacâmuri și orice se auzea că „ar băga”, parizerul prăjit, penele de curent din fiecare seară, relațiile cu vecinii, de la care împrumutai câte o cană de făină sau altele trebuincioase pe moment, practica obligatorie a elevilor la câmp, manifestațiile patriotice, bancurile la adresa lui Ceaușescu și a regimului comunist, spuse pe furiș, la fel cum erau ascultate și posturile de radio interzise, programul limitat la TV, cu cele 10 minute de desene animate și numele invidiat al Rodicăi Bucur, raritatea bananelor, Nechezolul, pachetele de la rudele emigrate și scrisorile lor deschise de autorități și lista ar putea continua. Sunt realități pe care fie le-am trăit, fie doar le-am auzit de la alții, însă ele nu sunt evocate nici cu resentimente, nici cu nostalgie, ci inserate natural în povestea Mariei și a familiei ei, astfel încât unii cititori să și le amintească, alții poate abia acum să le descopere.

Dincolo de aspectul acesta istoric și documentar, cartea Marei Wagner a avut pentru mine și un mare atu la nivel personal. Am avut senzația că, dacă înlocuim câteva nume și detalii, toți cei din generația mea și din gașca de altădată ne-am putea recunoaște în poveste și am avea senzația că citim despre propria copilărie petrecută pe cimentul din spatele blocului: gloata de copii ieșiți afară la joacă, chemările părinților de la geam, primele prietenii, îndrăgostiri, trădări și dezamăgiri. Mara descrie bine toate trăirile legate de intrarea în adolescență, cu nesiguranța și preocupările specifice vârstei, cu o urmă de inocență rămasă din copilărie, dar și cu anticiparea complexităților și maturizării de mai târziu. Citind, am simțit că toate întâmplările și personajele au fost scoase dintr-un trecut pe care îl lăsasem de mult în urmă și povestite frumos, simplu, onest, ca pentru a-mi oferi o reconciliere cu mine cea de atunci. Am zâmbit și m-am emoționat, am revăzut în minte străzi, chipuri, nume, momente și m-am lăsat transportată când în Brașovul Mariei, când în Focșaniul copilăriei mele. Pentru experiența asta, Mara, eu îți mulțumesc!

După romanul Inocenții, al Ioanei Pârvulescu, o minunăție de confesiune despre copilăria în anii 60-70, petrecută tot în Brașov, În spatele blocului vine cu o poveste aparent obiectivă, spusă la persoana a treia, despre intrarea în adolescență în anii ’80 și nu pot să nu observ și să mă bucur că, deși prezente în ambele narațiuni, lipsurile, greutățile și sărăcia din perioada comunistă sunt întrecute în intensitate sau măcar puse în balanță cu bucuriile simple ale vieții de copil sau cu descoperirea vieții, cu bune și cu rele, de proaspăta adolescentă. Parcă ușor-ușor ne îndepărtăm de frustrări și începem să ne vindecăm, măcar la nivel literar. Pe blogul autoarei puteți citi câteva fragmente din carte, dar și alte postări legate de cărți, copii sau viața de zi cu zi văzută de Mara Wagner.

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Traducătorii literari, marii anonimi

Recent, tot frunzărind mărețul și iluzoriul internet, m-am lovit de o atitudine care la început m-a surprins, iar pe urmă m-a trezit la realitate și m-a determinat să scriu rândurile acestea. În cercul meu de prieteni, colegi și amici virtuali pasionați de citit și având mai mult sau mai puțin tangențe profesionale cu domeniul editorial, discutăm despre cărți cu tot ce înseamnă ele, de la autor, subiect, teme, personaje, mesaj până la copertă, ecranizare, premii, recenzii, ecouri de tot felul și, bineînțeles, traducere. Luăm o carte care ne-a plăcut sau nu și o disecăm, un exercițiu care ne învață și să înțelegem mai bine ce am citit noi, dar și să vedem și să acceptăm alte puncte de vedere. În acest context așadar, mi se pare normal ca traducerea în sine și traducătorul să ocupe un loc (nu neapărat important, dar măcar să-l ocupe) în orice discuții despre o carte de un autor străin publicată și la noi.

Din raționamentul meu am omis faptul că nu toți cei care (mai) citesc au în vedere toate aceste aspecte și că pe cei mai mulți îi interesează strict subiectul. Sigur, când ne hotărâm să citim o carte, ne uităm la autor, titlu, copertă, descrierea de pe verso sau mai știu eu ce alt criteriu estetic sau practic. Nu e nimic în neregulă cu asta, nu zic că ar trebui să ne alegem cărțile în funcție de cine le-a tradus, ci vreau doar să vă vorbesc un pic despre traducătorii literari, marii anonimi din spatele cărților, ca să vedeți de ce ar merita și ei atenția voastră. În cele de mai jos mă voi adresa, bazându-mă pe propriile impresii și informații, celor care ridică din umeri a nepăsare, celor care se grăbesc să arunce cu piatra și celor care consideră că traducerea de carte nu e cine știe ce chestie dificilă.

De ce ar trebui să ne pese și de traducători?

La urma urmei, nici eu, în copilărie sau adolescență, nu dădeam prea multă atenție numelor scrise mai mic sau mai mare pe paginile de început ale cărților pe care le devoram, pagini peste care oricum treceam în grabă. Unele nume mi s-au întipărit în minte doar pentru că se repetau. Altele au rămas la fel de necunoscute ca în momentul în care le-am zărit pentru prima dată. Mai târziu, când am ajuns și eu să fac meseria asta (pentru că da, este o meserie!), am început să mă uit și la numele traducătorului atunci când deschideam o carte. Acum fac asta de fiecare dată, pe de o parte din curiozitate, să văd dacă știu numele și dacă, știindu-l, am garanția calității, pe de altă parte în semn de respect pentru cineva care și-a dedicat 3 luni sau poate 3 ani cărții pe care o țin eu în mâini.

Aproximativ 70% din cărțile disponibile în limba română nu ar exista dacă nu ar fi traducătorii.

În România, aproximativ 70% din piața de carte reprezintă traduceri. Asta înseamnă că se traduce foarte mult, de la autori buni, mari, importanți, valoroși, dar care poate se vând mai puțin, la autori debutanți care au dat lovitura și sunt de actualitate în momentul de față, de la romane premiate până la romane de dragoste siropoase sau thrillere mai mult sau mai puțin reușite, dar care se vând bine. Se traduc cărți din toate genurile (ficțiune, non-ficțiune; clasici și contemporani; cărți pentru copii și adolescenți, thrillere, SF, fantasy, chick-lit etc.) și perioadele (datând de acum câțiva ani sau câteva zeci de ani ori în curs de publicare), în cea mai mare parte provenind din Statele Unite și Marea Britanie, dar și din restul lumii: câțiva nordici, câțiva asiatici, câte un latino-american, ici-colo câte un australian etc.

O traducere bună poate să ridice o carte, la fel cum o traducere proastă poate să dărâme o carte.

Un alt aspect este calitatea traducerii. O traducere bună poate să ridice o carte, la fel cum o traducere proastă poate să dărâme o carte. Dacă romanul pe care îl țineți acum în mâini este scris cursiv, fără poticneli, fără greșeli de sens, calcuri, topică împrumutată și exprimări nenaturale, dacă râdeți la glume și admirați jocurile de cuvinte, dacă sunteți emoționați de un pasaj liric sau călătoriți imaginar când citiți o descriere, înseamnă că traducătorul a făcut o treabă bună și merită aprecierea voastră. Gândiți-vă numai câte ore a stat lipit de calculator, răsucind o frază în minte până când i s-a părut că are exact sunetul potrivit, câte ore a petrecut documentându-se ca să înțeleagă contextul istoric, cultural, social și să-l redea corect în traducere, câte ore a căutat echivalențe și sinonime, cât s-a străduit să transmită nu numai informații, ci și emoții.

Ne este la îndemână să strigăm revoltați „Ce traducere proastă!” atunci când găsim câte o perlă într-o carte, dar de ce să ne limităm la a sancționa și nu îndrăznim și să lăudăm o traducere când frazele curg ușor și natural, când cartea respectivă își atinge țelul și ne ține cu sufletul la gură sau ne emoționează sau ne înveselește?

Când citiți un autor în traducere, citiți, de fapt, o versiune a lui, o combinație de autor și traducător.

Știți vorba aia cu „câte bordeie, atâtea obiceie”? Ei, și cu traducerile este cam la fel, adică nu există două traduceri identice. Dacă aceeași carte ar fi tradusă de trei sau de zece traducători, ei ar da trei sau zece variante diferite. Iată aici un exemplu grăitor, cu O poveste cu un hobbit, a lui Tolkien. Prin urmare, țineți cont că, atunci când citiți un autor în traducere, citiți, de fapt, o versiune a lui, o combinație de autor și traducător. În Puritate, nu-l citim pe Jonathan Franzen, ci pe Jonathan Franzen văzut de Iulia Gorzo. În Scurtă istorie a șapte crime nu-l citim pe Marlon James, ci pe Marlon James văzut de Ciprian Șiulea. În Tetralogia napolitană nu o citim pe Elena Ferrante, ci pe Elena Ferrante văzută de Cerasela Barbone. Și exemplele pot continua la nesfârșit. Fiecare traducător are propriile soluții la dificultățile puse de text, iar rezultatele sunt diferite.

Traducătorii sunt emisarii autorilor, oameni în care aceștia și-au pus speranța oarbă că îi vor reprezenta bine în alte culturi.

Acum să încercăm să vedem lucrurile și din punctul de vedere al autorilor, care și-au petrecut ani din viață dând tot ce au avut ei mai bun în încercarea de a da lovitura sau de a se depăși pe ei înșiși. Pentru ei, cărțile sunt probabil ca niște copii pe care i-au crescut cu atenție și dragoste și apoi i-au trimis în lume, însoțiți de niște necunoscuți. Necunoscuții aceștia sunt traducătorii, cărora le revine misiunea de a avea grijă ca odraslele autorilor să nu pățească nimic rău, ba, dacă se poate, chiar să prospere. Traducătorii sunt emisarii autorilor, oameni în care aceștia și-au pus speranța oarbă că îi vor reprezenta bine în alte culturi și cu care cei mai mulți colaborează tocmai pentru ca rezultatul să fie cel dorit.

În loc de concluzie

N-aș vrea să credeți că am povestit toate astea ca să le ridic statuie colegilor mei. Sigur, sunt traduceri bune și traduceri mai puțin bune. Sunt traducători dedicați și traducători de ocazie. Condițiile de lucru nu sunt strălucite, ca să folosesc un eufemism, iar nepăsarea românilor față de cărți, de citit și de calitate nu ajută deloc. Cred că, de fapt, ce am încercat mai sus a fost să scot traducătorii literari din umbră și să-i apropii mai mult de voi. Pentru că, văzându-i, auzindu-i și identificându-mă pe deplin cu ei, eu cred că ar merita să li se treacă numele alături de al autorilor atunci când se vorbește despre cărți la lansări, în ziare, reviste, pe bloguri etc. și că ar merita, la fel ca ceilalți oameni din spatele cărților (corectori, redactori, ilustratori etc. menționați pe pagina tehnică), să le aruncați măcar o privire fugară la sfârșitul lecturii, ca semn de mulțumire pentru munca lor.

8 Comments

Filed under Profesionale