Înainte și acum

Stau în curte și aud cocoși, păsărele, undeva în depărtare, o drujbă, iar la picioarele mele dorm un câine și o pisică. În rest, liniște – era să zic mormântală. Numai că e chiar opusul: o liniște dătătoare de viață. Până nu demult, fundalul meu sonor de zi cu zi era un amalgam de sirene, claxoane, huruit de tramvaie, țipete de copii ieșiți la joacă în părculețul de lângă bloc, iar în zilele cu adevărat glorioase, o bormașină care îmi sfredelea creierii în toiul după-amiezii.

Toate astea sunt departe acum, par lăsate în altă viață, una în care eram nu doar sedentară și stresată și copleșită de un soi de ennui care împletea singurătatea cu plictisul, ci în care mă simțeam mai singură și mai retrasă într-o capitală aglomerată decât mă simt acum, într-un sat cu drumuri neasfaltate și doar două magazine.

N-aș fi crezut că, din fosta hippioată visătoare, fosta corporatistă ambițioasă, ulterior devenită freelancer autosuficient și în continuare workoholic, o să devin un om împăcat cu sine și cu natura, care preferă să lucreze în grădină decât să stea în fața calculatorului, care are, în sfârșit, câine și pisică și care nu duce lipsa orașului, cu tot ce înseamnă el: poluare, zgomot, aglomerație, sufocare, coada la Mega, zăpușeală, priviri morocănoase, nasuri în telefon, îmbulzeală la metrou, certuri în autobuz. Sigur, orașul are și părțile lui bune și n-am renunțat definitiv și absolut la el; mai merg din când în când pentru câteva zile, mai iau pulsul, dar tot timpul stau cu gândul aici, la țară, și abia aștept să mă întorc „acasă”.

Viața mea se împarte între „înainte” și „acum”: înainte mergeam la salon și îmi făceam părul și manichiura, acum am și rădăcini nevopsite, și pământ sub unghii după ce smulg buruienile de pe brazde, și asta nu mă deranjează; înainte mă îmbrăcam în rochii elegante și purtam tocuri, acum port aceleași haine de stat prin casă/curte, fără să-mi pese de cochetărie; înainte mă străduiam să învăț tehnici corecte de machiaj din tutoriale, acum cred că pot să număr pe degetele de la o mână de câte ori am folosit machiaj în ultimele luni; înainte cheltuiam pe haine și cosmetice, acum, pe nisip, ciment, lavabilă și mobilă; înainte credeam că trebuie să-mi umplu viața cu cât mai multe, acum constat că simplitatea și liniștea îmi aduc mai multă bucurie și împlinire.

O să ziceți probabil că m-am delăsat și că mă irosesc aici, nevăzută și neauzită de nimeni. Dar singurătatea mea de aici e una voită, căutată, savurată, spre deosebire de cea dinainte, care mă apăsa și mă durea. Când vreau companie, chem oameni în vizită. Când am ceva de spus, folosesc internetul. Când vreau să ies în lume, mă urc în mașină. Mi se pare că așa, aici, am the best of both worlds. Și nimic nu se compară cu cântecul păsărilor dimineața, cu cel al greierilor și al broaștelor seara, cu puzderia de stele de pe cerul nopții, cu aerul curat și liniștea tămăduitoare.

Da, e o viziune idilică, dar una care nu exclude munca: e adevărat ce se spune – la țară, e tot timpul câte ceva de făcut, iar pentru cei care au și un job zilnic, provocarea este cu atât mai mare. Dar dau oricând sedentarismul de la oraș pe alergătura de la curte, rutina de job-apartament-câte o bere seara pe imprevizibilul vieții la țară, confortul și ușurința traiului la oraș pe satisfacția de a culege roadele concrete ale muncii proprii.

Așa că stau în curte, cu o pisică și un câine pe care îi iubesc ca pe niște copii, cu omul drag alături, cu inima gata să-mi iasă din piept de bucurie și de recunoștință, cu sentimentul că sunt unde trebuie și cu conștiința faptului că viața asta nouă aduce cu ea nu numai un ritm nou, ci și un sine mai bogat și mai fericit.

2 Comments

Filed under Viața la țară

Ursică

Toată viața mi-au plăcut pisicile. Mi se păreau frumoase, elegante, demne, leneșe într-un sens bun – adică ăla în care le cam invidiezi că ele pot face asta, iar tu nu – și, pe deasupra, stăpâne pe situație.

De avut, n-am avut niciodată pisică, mai întâi, în copilărie, pentru că mamei nu-i plăceau, apoi pentru că stăteam în cămin sau în chirie și animalele de companie nu erau acceptate, iar după ce am avut casa mea, pentru că am devenit mai sensibilă la implicații: părul pe care l-ar fi lăsat peste tot, litiera pe care ar fi trebuit s-o curăț, mâncarea, veterinarul, mobila și eventualele stricăciuni și, poate cea mai importantă dintre ele: plecările dese de acasă, ceea ce ar fi însemnat să o las singură prea mult timp și să risc să mă scuipe la întoarcere.

Continuam să le admir în poze și când mergeam în vizite și, mai ales, de fiecare dată când oamenii din bula mea de Facebook arătau interioare instagramabile cu cărți și pisici languroase, să exclam cumva cu jind: „Și tu, Brutus!?” După ce ne-am luat casa la țară și ne-am mai liniștit (mult spus) cu organizarea și cu treburile, am hotărât cu toții că la curte este nevoie de un câine. Am fost de acord fără să mă gândesc prea mult, era ceva logic.

Relația mea cu câinii de-a lungul timpului a fost una de admirație și respect, de la distanță. Unul (un dobermann oare?) m-a speriat când eram mică, de vreo 5-6 ani, cred, sărind spre mine. De fapt, cum s-a dovedit mai târziu, spre pisica din spatele meu. În general, îi vedeam doar în lesă, plimbați de stăpâni prin oraș, sau lătrându-mă de după gardurile caselor din cartier. Dacă era vreunul care îmi plăcea, nu îndrăzneam să mă apropii de el și să-l mângâi, iar în cazurile în care dădeam nas în nas cu vreun câine vagabond, mai ales pe munte, îl lăsam mai întâi pe G. să se împrietenească cu el, să știu că e safe. Apropo, știți faza aia dintr-o Armă mortală, când Mel Gibson îmblânzește un câine rău lăsându-se în patru labe și ronțăind biscuiți de câini? Ei, cam așa e și G. The dog whisperer îi zic eu.

Aveam ideea asta că între câini și oameni se leagă poate cele mai frumoase prietenii, dar, cum eu nu trăisem așa ceva niciodată, nu știam dacă e posibil și pentru mine. Cred că mă gândeam la câine ca la ceva care urma să facă parte din peisaj, din dotările casei și ale curții. Într-o sâmbătă, am mers cu S. într-un sat vecin să luăm un cățelandru de la o bătrână, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce a urmat. Adică pentru pufoșenia asta, care mi-a topit inima pe loc:

Avea două luni și aici era cam speriat și trist. Burtica îi era tare caldă, iar inima îi bătea repede-repede. Femeia ni l-a dat cu drag și ne-a rugat să avem grijă de el. Îi pusese deja numele Ursică. Mi s-a părut foarte potrivit și i l-am păstrat.

Cât l-am ținut în brațe și am vorbit cu el, a stat cuminte, chiar și în mașină, la curbe. Când am ajuns în curtea noastră, și-a dat seama că e într-un loc străin și a început să scâncească. A încercat să urce treptele spre poartă, dar ultima era prea înaltă pentru el. L-am ținut în brațe și i-am vorbit ca unui copil, că doar copil și era, i-am arătat toată curtea, m-am jucat cu el, ne-am alergat, am obosit, i-am dat ceva bun să mănânce, și am așteptat. S-a băgat în cel mai strâmt și întunecat loc din sufragerie, pe atunci neamenajată încă, în spatele unui fotoliu plin cu troace, și n-a mai vrut să iasă de acolo, indiferent cu ce l-am ademenit. Mi se rupea inima de mila lui. În locul ăla în care probabil se simțea el mai în siguranță a stat toată noaptea, iar eu abia dacă am putut să dorm. În zori, am coborât repede să văd ce face.

Treptat, ca vulpea și Micul Prinț, ne-am apropiat și ne-am împrietenit. Încet-încet, a plecat în explorarea curții. A început să ne recunoască. Să ne aștepte la poartă și, la vederea noastră, să facă pipi de bucurie, învârtindu-se în jurul cozii (mă rog, are doar un ciot). Când eram plecată, mi-era atât de dor de el cum nu credeam că îmi va fi vreodată de un animăluț. Iar când citeam în curte, venea și se așeza la picioarele mele, de nici nu-mi mai stătea gândul la carte.

Ursică a crescut și, din cenușiu, s-a făcut roșcovan. Nu a crescut mare, așa cum era tatăl lui și cum prezicea toată lumea când îi vedea labele groase, ci a rămas de talie mică, dar e blănos și tare frumos. Roade tot, se agață mereu de picioarele noastre, fugărește fluturi și tot felul de insecte prin curte sau trece la pradă mai serioasă, ca mierlele care tot coboară să ciugulească diverse sau ca pisicile vecinilor (noi nu ne-am mai luat). Păsările sunt mai rapide, iar pisicile îl ignoră, tacticoase. El rămâne, haios, uitându-se în urma lor.

Și acum mai stă la picioarele mele când citesc, uneori cuminte, alteori ronțăindu-mi șosetele.

(Întâmplarea face că în ambele poze citeam autori maghiari. Sun foarte buni, îi recomand oricând.)

Ziua latră la căprițele de pe deal, seara la mistreții care vin pe albia pârâului. De unde nu putea să urce o treaptă, acum sare peste câteva la rând, de zici că-i în reclamele alea la mâncare pentru câini. L-am dus și la veterinar, îi spăl și castronașul de mâncare, îi curăț blănița, deși nu mi-aș fi închipuit vreodată că o să fac lucrurile astea cu plăcere. Iar pofta lui de joacă și afecțiunea pe care o oferă necondiționat sunt molipsitoare. De câte ori eu și G. ne îmbrățișăm, vine și se bagă între noi, ca pentru a cere atenție. Pe care o și primește imediat, în hohote de râs, bineînțeles.

E atent, jucăuș, drăgăstos și gata oricând să-ți primească afecțiunea, chiar dacă dormea și tu l-ai trezit, dacă l-ai ignorat toată ziua, pentru că ai avut de lucru și abia seara ai timp de el, sau dacă tocmai l-ai certat. Nu pot să rămân supărată pe el, când mă privește cu puppy eyes și vine și mă linge pe mână; de fapt, nu pot să rămân supărată, indiferent de motiv. Într-o seară, după o zi tare grea și stresantă, m-am dus în spatele curții, m-am așezat pe o buturugă, cu un pahar de bere în mână, și m-am uitat în jur, doar absorbind peisajul și liniștea. Ursică a venit lângă mine și, în mai puțin de un minut, m-a făcut să râd cu lacrimi, cățărându-se pe mine și chemându-mă la joacă.

Acum înțeleg de ce câinii sunt atât de ușor de iubit și cât de multe poți învăța de la ei. Și sunt cu atât mai uimită cu cât nu-mi închipuiam vreodată că o să iubesc un câine mai mult decât pisicile. Pe ele încă le admir la prieteni, încă mă opresc să le fac poză sau să le chem la mine, dacă le văd pe undeva, dar acum nu le mai privesc cu jind, ca înainte, ca pe o dragoste imposibilă, ci trecător, cochet, fie, chiar superficial, fiindcă știu că am deja dragoste adevărată acasă.

(Va urma)

6 Comments

Filed under Viața la țară

Șantierul

În a doua zi de Paște, veneam cu cățel și purcel, de fapt, caravană de trei mașini, cinci persoane și probabil tone de scule, lucruri și mâncare necesare pentru cele câteva săptămâni cât avea să dureze grosul șantierului: debarasarea, organizarea, aruncarea, păstrarea și… tobele, vă rog: renovarea!

Cu părere de rău, mărturisesc că noi nu am putut rămâne la distracție – ne chemau obligațiile în capitală, așa că munca fizică efectivă a picat pe alții. Trăiască părinții, le suntem pe veci recunoscători! Așadar, au fost sortate lucruri, aruncate tot felul de vechituri inutile, păstrate tot felul de vechituri frumoase și valoroase, s-a măturat, șters, spălat, frecat, răzuit, șmirgheluit, reparat, tencuit, văruit, vopsit, montat, cărat, îmbinat, tras, împins, ridicat, placat, murdărit, chinuit, râs, strigat, boscorodit, înjurat.

În weekenduri, am făcut și noi ce am putut, dar în principal am luat decizii și am dat bani. Mulți bani. Pentru noi, oricum. Dar cu folos. Treceam în revistă toate pe care le aveam de făcut, iar la lista aia se adăugau mereu altele și altele. Nu putem face totul acum a fost leitmotivul primelor luni. Sigur că ne-am concentrat pe construcție în sine, ca să poată fi locuibilă, iar celelalte au rămas în plan secundar. Chiar și așa, mi s-a părut că transformarea a fost rapidă și de amploare. Din încăperile cu pereți strâmbi, crăpați și pătați au ieșit niște camere foarte drăguțe, curate și aerisite.

Înainte


Un colțișor de dormitor, cu vedere spre răsărit, unde mi-am făcut loc de citit și de tricotat, deși până acum nu l-am folosit nici pentru una, nici pentru alta.

După

Din decorul prăfuit, rece și părăsit a ieșit un loc primitor și călduros, numai bun de citit povești la gura sobei, exact ca-n visurile mele.

Înainte
După

Iar lucrurile găsite aici și salvate, adunate de prin alte părți sau aduse din apartament, și-au găsit loc printre decorațiuni și întregesc atmosfera.

Una peste alta, dacă experiența asta m-a învățat ceva, atunci lecția principală este că trebuie să am răbdare, capitol la care n-am excelat niciodată. Dacă ar fi după mine, cel puțin ca intenție, aș fi în stare să nu mănânc, să nu dorm, să fac totul cât mai repede, să le văd pe toate gata. Dar nu se poate, mai ales la țară, unde tot timpul se găsește ceva nou de făcut. Așa că am început să mă temperez, să privesc ce e în jurul meu, să mă bucur de ce am reușit deja și să visez la ce urmează încă. Și chiar dacă mai sunt încă multe neterminate sau nici măcar demarate, începutul pare promițător, iar planurile pentru restul vor fi și ele puse în aplicare treptat. Sănătoși să fim!

(Va urma)

2 Comments

Filed under Viața la țară

Cărți care mi-au plăcut

Tocmai am văzut azi articolul ăsta și m-am întristat. E adevărat că nici înainte nu se vindeau foarte multe cărți, iar în perioada asta, suntem și mai puțini cei care mai cumpărăm cărți online.

Știu că este o perioadă grea pentru toată lumea, pe care fiecare o suportă cum poate, și că se pot găsi voci care să spună că țara arde și baba se piaptănă. Dar nu e vorba aici numai de modul în care alege fiecare să-și petreacă timpul liber sau de disponibilitatea pe care o avem sau nu, ținând cont de stresul și grijile legate de coronavirus, pentru a mai citi. Este vorba, însă, poate în egală măsură, de puterea de cumpărare și de soarta oamenilor care depind de industria cărții. Și sunt mulți cei care trăiesc exclusiv din asta, de la traducători literari la corectori, redactori, ilustratori etc.

Știu că pe unii cărțile nu îi interesează, iar pentru alții poate că sunt un lux. Dar tare mi-ar părea rău să pice piața de carte, nu numai dintr-un motiv egoist, fiindcă, în felul meu, contribui și eu la ea și beneficiez de pe urma ei, ci și pentru că implicațiile ar fi mult mai ample și mai dureroase pentru micile edituri, care abia supraviețuiau și așa, pentru angajații și colaboratorii editurilor, în general, și, nu în ultimul rând, pentru cititori.

Așa că îndemnul meu este: dacă vă permiteți, cumpărați cărți online, preferabil direct de pe site-urile editurilor. Oferta este extrem de generoasă, de la cărți pentru copii până la ficțiune clasică și modernă și non-ficțiune. Și pentru că m-a rugat cineva să fac și câteva recomandări, o să înșir mai jos câteva titluri pe care le-am citit în ultima vreme și care mi-au plăcut.

Autori români

Nu strâmbați din nas dacă vă gândiți automat la Sadoveanu și Eminescu. Avem autori foarte buni, care merită citiți și apreciați. Câteva titluri: Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, de Magda Petreu, un roman sfâșietor de frumos despre relațiile de familie, viața grea la sat și sufletul feminin; Sonia ridică mâna, de Lavinia Braniște, un roman care poartă amprenta sigură și inimitabilă a Laviniei, ale cărei cărți (proză scurtă, roman, literatură pentru copii) le recomand oricând; Manuscrisul fanariot, de Doina Ruști, care mi s-a părut extraordinar și despre care am scris câteva rânduri pe Goodreads, O dimineață la vînătoare, de Ligia Ruscu, la fel, un roman istoric combinat cu o poveste detectivă și una de dragoste, dar și o protagonistă unică, zic eu, în literatura noastră; Părinți, de Diana Bădică, rememorarea copilăriei în perioada comunistă și a unei drame de familie, povestite cu simplitate și naturalețe, roman multi-premiat; Constantin, de Iulian Bocai, despre un personaj colorat și tipic pentru gazdele bucureștene din anii ’90, văzut din perspectiva unui proaspăt student – scrisă foarte bine; de altfel, recomand și romanul lui de debut, Scurta și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu, Hanul lui Manuc (și orice altceva) de Simona Antonescu. Toate astea au apărut la Polirom. Aș mai recomanda Și se auzeau greierii, de Corina Sabău, Editura Humanitas, În spatele blocului, de Mara Wagner, Editura Nemira, Vara în care mama a avut ochii verzi și Grădina de sticlă, de Tatiana Țîbuleac, Editura Cartier, excelente amândouă.

Traduceri

Aș începe cu Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong, traducere de Ioana-Miruna Voiculescu, Editura Storia, o proză poetică și tare frumoasă, toate cărțile scrise de Elena Ferrante și traduse de Cerasela Barbone, apărute la Editura Pandora M, Grupul Editorial Trei, Brisbane, de Evgheni Vodolazkin, traducere de Adriana Liciu, Editura Humanitas, Zâtul, de Tatiana Tolstaia, traducere minunată de Luana Schidu, tocmai reeditată la Editura Curtea Veche, Sfîrșitul și Tihna, de Attila Bartis, traducere de Marius Tabacu și, respectiv, Anamaria Pop, și, de fapt, cam toți autorii maghiari pe care i-am citit eu (vedeți pe blog câteva articole mai vechi), Memoriile lui Hadrian, de Marguerite Yourcenar, traducere de Mihai Gramatopol, Editura Humanitas (o recenzie mai veche aici), cărțile publicate de Black Button Books, toate numai una și una, alese pe sprânceană și traduse de niște fete grozave, care se străduiesc să răzbată cu o editură mică, și cred că mă opresc deocamdată aici, pentru că nu îmi propun să fac o listă exhaustivă, ci doar să vă dau câteva idei.

Dacă mai vreți și altele, căutați în celelalte postări de pe blog, iar dacă aveți, la rândul vostru, recomandări, lăsați-le în comentarii.

Reiau îndemnul de la începutul articolului: în măsura în care puteți, sprijiniți editurile și piața de carte românească, încercați să cumpărați cărți online, de preferat, direct de la edituri și alegeți ce vă place: SF, polițiste, fantasy, romane grafice, cărți pentru copii – atât de multe și de frumoase – cărți de non-ficțiune: de la psihologie și filosofie la self-help și cărți de bucate, de la jurnale și memorii la marketing și afaceri. Oferta este mare și diversificată și își așteaptă cititorii. Pe voi. Pe noi. Pe toți. Să fim solidari, deci!

Leave a Comment

Filed under Recenzii

Casa, notarul și bucureștenii

După ce ne-am găsit casa și am pus capăt căutărilor, greul a trecut și a urmat și mai greul. Proprietarii de atunci, niște tineri vorbăreți, ne-au dat asigurări că au aproape toate actele și că le vor face și pe cele lipsă în curând, că au vorbit cu notarul din cel mai apropiat oraș, că să nu ne răzgândim, că ei sunt hotărâți.

A urmat o perioadă de așteptare și de stres de ambele părți, pentru că era un moment important și pentru noi, care voiam să ne facem un rost nou acolo, și pentru ei, care aveau nevoie de bani. Și unii, și alții aveam interes să meargă totul repede și bine, numai că vorba aia cu socoteala de acasă și cea din târg e adevărată. Informațiile noastre și ale lor se băteau cap în cap, așa că, inevitabil, au început telefoane, explicații, mesaje, poze cu acte, confruntări, amânări etc. În cele din urmă, am lăsat doar experții să se ocupe, iar noi am rămas „numai” cu emoțiile și nerăbdarea.

Într-un final, cu vreo săptămână înainte de Paște, am primit confirmarea că totul e în regulă și că putem merge să semnăm. Ne-am eliberat programul, ne-am făcut calculele că putem ajunge înapoi în București în timp util pentru ce treburi mai aveam seara și am plecat. Lung mi s-a părut drumul de data asta, iar nodul în stomac nu-mi dădea pace. Biroul notarului nu m-a liniștit: în sala de așteptare erau deja câteva persoane, un du-te-vino permanent, notarul însuși ba se închidea într-un birou, cu clienți, ba trecea furtunos pe holuri strigând comenzi pentru angajați. Programarea noastră de la ora 12:00 s-a tot amânat, timpul de așteptare s-a tot lungit, până când ne-am resemnat că ne vom pierde toată ziua pe acolo, dând mărunțel din buze și regretând că n-am insistat pentru un notar din București.

Pe la 16:00, cred, ne-a venit, în sfârșit, rândul, iar notarul ne-a primit jovial de parcă nici nu așteptaserăm câteva ore aiurea pe holurile lui. Ne-a felicitat pentru alegerea făcută, de parcă eram la starea civilă, s-a lansat în povești despre tot felul de bucureșteni sau chiar cetățeni străini care se stabiliseră în zonă, de parcă mai era cazul să ne „vândă” împrejurimile, și, chiar când credeam că îmi pierd răbdarea și-l întrerup, ne-a asigurat că locul are niște energii speciale, pe care o să le simțim și noi, și că sigur se lasă cu copii. (De parcă de asta-mi ardea mie atunci!) Și dă-i înainte, neicusorule, puicusorule, care el, tocmai de la pasopt, și uite așa mi se scurgea viața pe dinaintea ochilor…

Eu sunt o persoană calmă, dar îmi place să fac lucrurile repede și bine, preferabil fără prea multe vorbe. Ei, în momentul ăla, simțeam cum toată frustrarea acumulată după ore de așteptare și emoții și tărăgănare se zbătea să iasă la iveală. Mi-o și închipuiam ca pe un pitic roșu de furie care se chinuie să-mi descleșteze fălcile și să țipe la dom’ notar să se grăbească odată. Buyerzilla? Introvertzilla? Boredzilla? Ei, ceva pe acolo. Ezitam între politețe și eficiență, iar privirile încruntate pe care le tot aruncam evident nu aveau efect. Când am deschis gura să zic ceva, am simțit pe braț mâna caldă și liniștitoare a lui G., care încerca să mă calmeze. M-am oprit și a fost mai bine așa, altfel riscam să ofensez ospitalitatea locală, pe care am asemănat-o apoi cu cea din cultura arabă, în care mai întâi întrebi de toată familia și răspunzi la tot felul de întrebări introductive până când să treci efectiv la afaceri.

Cu chiu, cu vai, am reușit să cârmesc discuția înapoi spre acte, am făcut rost cumva și de un ultim certificat lipsă, și de o declarație care cumva fusese omisă, am avut și martori și toate au fost în regulă până la urmă, semn că totuși chinurile facerii documentelor duraseră destul. Am semnat, am plătit, am plecat. Sau, cum ar fi zis romanii, veni, vidi, vici.

(Va urma)

2 Comments

Filed under Viața la țară